RSS

De ce trebuie să moară Abby?

Fotografie0104

 

Acum vreo doua luni am cunoscut-o pe Abby… Împrejurarea a fost una nefericită. Am prmit un apel la miezul nopții prin care se solicita ajutorul: un câine fusese lovit de mașină și  nu se mai putea mișca… Vă mărturisesc ca motivul pentru care am acceptat să mă implic in acest caz particular (unul dintre miile de cazuri asemanatoare pentru care unui iubitor de animale i se cere ajutorul) a fost refuzul îndârjit al tinerilor care au gasit-o pe Abby de a-și feri privirea și a trece mai departe, nepăsători, lăsând acea ființă neputincioasă să zacă în mijlocul străzii… O agonie lungă și dureroasă…

 

Au urmat multiple intervenții chirurgicale, strângerea cu greutate a banilor pentru medic, încercările noastre disperate și fără succes de a-i găsi o familie lui Abby într-o lume suprapopulată de viață în care curțile și casele iubitorilor de animale sunt ticsite de acești nefericiți ai străzii… Acum Abby s-a refăcut după operații. Și s-a întors în stradă. Micuță și cumite, neștiind decât să ”scâncească” ușor de teamă sau de emoție, discretă, purtând cu umilință însemnele mutilării pe care omul alb din occident i le-a imprimat pentru conveniența lui promițându-i că, în acest fel, i se va permite să trăiască (da, este vorba ”castrare”, această mutilare la care și eu am subscris ”pentru binele lor” sperând că, în acest fel, vor fi acceptați printre noi) Abby se bucură de ultimele ei zile de viață. O viață atât de scurtă, nevinovată și care va fi curmată brutal prin decizia omului alb și occidental care a hotărât că toți cei ca ea trebuie să fie uciși. Moartea ei nu va fi o moarte ”bună” așa cum se spune: ”eutanasie” este, în acest caz, doar un eufemism. Căci nu putem numi ”bună” moartea unei ființe cu conștiință de sine care dorește să se bucure în continuare de soare, de iarbă, de mângâiere și de câte un colț de pâine! De ce trebuie să moară Abby, această ființă care nu va fi făcut nici un rău nimănui și care nici nu ar fi capabilă să îl facă, prea fragilă pentru a răni chiar și un copil? Dacă Abby ar cunoaște graiul nostru, ce i-am spune noi, cei care i-am hărăzit fără a sta prea mult pe gânduri acest destin ei și celor ca ea? De ce trebuie să moară Abby? Sau Leon? Sau Juky? Stela? Roșcățilă? Sau atâția alții cu nume românești precum Fetița sau Băiatul? Câini mici de stat sau mari și blănzi, care vin spre tine cu capul plecat și dând din coadă în semn de pace? Câini care nu vor fi făcut niciodată un rău… Ce le-ar spune omul alb și occidental dacă ar vorbi aceeași limbă?

 

Ce putem spune noi, adulții de astăzi, acestor tineri care au vrut să pătrundă în viață cu iubire și cu grijă pentru orice ființă neputincioasă? Ce lecție de viață este aceasta pentru ei? Cum îi va afecta? Ce îi vor învăța ei, pe copiii lor, atunci când vor deveni părinți? Să își ascundă fața în palme și să meargă mai departe?

 

Privim accidentul de a fi oameni (albi și occidentali) ca pe o prerogativă… Oare când vom înțelege că a fi om, indiferent de culoare sau loc, înseamnă mai presus de toate povara conștiinței? Să abatem un carnagiu asupra semenilor noștri necuvântători doar pentru că suntem oameni și albi și occidentali și avem puterea de a ucide nu este o justificare morală. Nimic nu poate justifica moral uciderea în masă a semenilor nostri nevinovați: Abby, Leon și atâția alții ca ei!  Isaac Bashevis Singer scria: ”În comportamentul lor față de alte creaturi, toți oamenii sunt Naziști. Oamenii contestă opresiunea doar când ei sunt victime. Altfel, ei fac victime orbește și fără nici o considerație”.

 

Cei care aveți puterea în mâna voastră, veți împărți astăzi viața sau moartea. Nu fiți asasini! Când veți mângâia satisfăcuți obrazul fiilor voștri îi veți însemna cu anatema de a trăi o viață cu privirea ascunsă în palme… Viața omul care nu este decît alb și occidental și, mai presus de toate, ”nazist”!

 

 

 

 

 

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe Septembrie 6, 2013 în Uncategorized

 

Testarea produselor cosmetice pe animale

Testarea pe animale (in vivo) are ca scop siguranța produselor comercializate. Și produsele cosmetice au fost supuse testelor in vivo: testele de toxicitate urmăresc efectul unor chimicale asupra epidermei sau mucoaselor atunci când vin în contact cu acestea. Rujuri, creme, fixative etc au fost testate pe animale, unele teste fiind deosebit de invazive, atrăgând suferințe imense și moartea animalelor ca punct final.

Incepând cu 11 iulie 2013 intră în vigoare Regulamentul Nr. 1223/2009 al Parlamentului European și al Consiliului privind produsele cosmetice. Cap. V, Art.18 al Regulamentului referă la Testarea pe animale. Începînd cu data de 11 martie 2013 se interzice:

  • efectuarea în Comunitate a testării pe animale a produselor cosmetice finite sau a ingredientelor care intră în alcătuirea acestor produse cosmetice;
  • introducerea pe piața comunitară a produselor cosmetice a căror formulă finală a fost testată pe animale sau a produselor cosmetice care au în compoziție ingrediente care au fost testate pe animale.

Legea românească aliniată la prevederile acestui Regulament este Legea 178/2000 privind produsele cosmetice republicată în 2011.

Scopul declarat al acestor prevederi este diminuarea testelor efectuate pe animale și a numărului de animale folosite în cercetarea științifică prin utilizarea unor metode alternative de testare a produselor cosmetice ( testare efectuată în mod necesar pentru siguranța utilizării acestor produse).

Pentru a evita unele confuzii, trebuie să subliniem următoarele aspecte care reprezintă în același timp limitări ale Regulamentului:

  • Regulamentul nu interzice fabricarea produselor cosmetice care au în compoziția lor părți provenite din animale (spre exemplu proteine din capră sau extract din melc aflate în compoziția unor creme de față; stearatul de magneziu (întâlnit în fardul de obraz, pudra de față etc) se obține în principal din grăsime animală deși există și o variantă vegetală); animalele pot fi ucise în continuare pentru ”frumusețea” noastră!
  • Regulamentul referă doar la produsele care se aplică pe epidermă, nu și la produsele care se implantează sau injectează în corpul uman; așadar protezele siliconice pentru augmentarea sânilor sau buzelor, siliconul, colagenul sau alte substanțe injectabile în procedurile cosmetice de întinerire etc. vor fi testate în continuare pe animale;
  • Regulamentul referă DOAR la produse cosmetice, nu și la medicamente; așadar, acele substanțe care intră în alcătuirea unor medicamente (dar care pot intra și în alcătuirea unor produse cosmetice) vor fi testate în continuare pe animale. Prin urmare, unele ingrediente ce intră în alcătuirea cosmeticelor vor fi testate pe animale ca și ingrediente medicamentoase și rezultatele acestor testări vor putea fi ”extinse”  și în domeniul cosmetic după termenul limită, prin urmare Regulamentul nu poate asigura o interdicție clară în ce privește testare pe animale a unor ingrediente care intră și în alcătuirea medicamentelor;
  • Regulamentul prevede NUMAI posibilitatea ca informațiile de pe eticheta produselor cosmetice să conțină referire la faptul dacă un produs cosmetic conține ingrediente care au fost testate sau nu pe animale (Art. 53 Preambul Regulament; Art. 19 (2) din Legea 178/2000 Republicată); dat fiind că există DEROGĂRI de la Regulament, ar fi trebuit ca aceste mențiuni să fie OBLIGATORII, nu FACULTATIVE! Mai mult, acele ingrediente care pot proveni atât din sursă vegetală cât și din sursă animală ar trebui să fie însoțite OBLIGATORIU de mențiunea respectivă;
  • În situații excepționale, un stat membru poate solicita o DEROGARE în ce privește testarea pe animale a unui ingredient ce intră în compoziția unui produs cosmetic; Comisia poate autoriza derogarea. Așadar, chiar după data de 11 martie 2013 substanțele cosmetice vor putea fi testate pe animale!

Ministerul Sănătății reprezintă autoritatea națională competentă pentru reglementarea comercializării produselor cosmetice și informarea populației relativ la acestea. De asemenea, Ministerul Sănătății este și autoritatea competentă pentru solicitarea eventualelor derogări de la Regulament. Până la ora actuală, Ministerul Sănătății nu a solicitat Comisiei derogare privind testarea pe animale (adresa 40830 din  05.07.2013).

Persoana responsabilă pentru introducerea pe piața comunitară a produselor cosmetice este: producătorul, pentru produsele care se fabrică în Comunitate și care nu fac obiectul unui export în afara Comunității urmat de un nou import în Comunitate; importatorul, pentru un produs cosmetic importat din afara Comunității. Persoana responsabilă și datele de contact ale acesteia trebuie să fie precizate pe ambalajul produsului. Persoana responsabilă are obligația de a oferi informații referitoare la testele pe animale efectuate de producator sau furnizorii săi vizând evaluarea siguranței produsului cosmetic finit sau a ingredientelor sale.

Pentru eficientizarea implementării soluțiilor alternative de testare a siguranței produselor cosmetice dar și pentru stimularea industriei cosmetice în utilizarea unor ingrediente de proveniență vegetală acolo unde există această alternativă, ar fi fost oportună OBLIGATIVITATEA următoarelor precizări pe ambalajul produsului:

  • Dacă produsul este sau nu testat pe animale (în acest caz vom fi siguri că nu s-a obținiut derogare în ce privește testele in vivo pentru nici unul dintre ingredientele sale);
  • Dacă produsul conține ingrediente de origine animală (am văzut că și produsele cosmetice, nu doar cele alimentare sau medicamentoase, pot conține ingrediente de origine animală).

Aceste precizări ar fi fost utile pentru ca alegerea consumatorului să fie cu adevărat INFORMATĂ!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Iulie 9, 2013 în Uncategorized

 

Despre sacrificiile animale în religia iudeo-creștină

h5AABB3A7

Prima relatare a unui sacrificiu ritualic în Vechiul Testament este aceea a ofrandelor aduse Domnului de către Cain și Abel: ”Si a căutat Domnul spre Abel si spre darurile lui / Iar spre Cain si spre darurile lui n-a căutat” (Geneza 4:3-5 ). Nu este clar cum s-a manifestat preferința divină pentru jertfa animală adusă de Abel, cert este că momentul descrie un rit sacrificial, nu îl impune. Nici în Vechiul Testament (cu atât mai puțin în Noul Testament) D-zeu nu cere sacrificii animale. În acest sens, pentru a înțelege corect textul biblic trebuie să facem distincția între dimensiunea descriptivă a Bibliei (caracterul ei istoric) și dimensiunea Sa prescriptivă (porunca Divină).

Sacrificiile ritualice sunt o formă veche de manifestare cultică ce precede religiilor monoteiste. Putem spune că religia iudeo-creștină a fost ”grefată” pe o gândire cultică al cărei element central erau sacrificiile ritualice, inclusiv sacrificiile umane. Aceste sacrificii aveau o dublă însemnătate pentru omul antic: pe de o parte o funcție socială, reafirmarea comunității indivizilor în jurul unei mese sacrificiale; pe de altă parte comunitatea cu divinul prin intermediul sângelui vărsat care simbolizează viața, forța vitală, reîntoarcerea în semn de mulțumire către divin a unei părți din ceea ce divinul a dat omului… Această gândire primitivă și-a lăsat amprenta și asupra cultului iudaic, credincioșii aducând ofrande lui Yahve pentru mulțumire sau pentru iertarea păcatelor. Dar aceste pasaje biblice care referă la rituri sacrificiale au o dimesiune descriptivă, istorică ele nu simbolizează porunca lui Yahve către credincios. Altminteri, nici una dintre poruncile pe care D-zeu le transmite prin intermediul lui Moise nu impune sacrificii. În acest sens, scrierile profetice și alte versete biblice sunt foarte clare. În continuare vom menționa câteva dintre acestea.

Isaia 1:11-17 ”M-am săturat de arderile de tot cu berbeci și de grăsimea vițeilor grași și nu mai vreau sânge de tauri, de miei și de țapi […] Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălați-vă, curățiți-vă! […] Nu mai faceți rău înaintea ochilor Mei. Încetați odată! Învățați să faceți binele, căutați dreptatea, ajutați pe cel apăsat, faceți dreptate orfanului, ajutați pe văduvă!”;

Osea 8:13 ”Le plac jertfe și ei le aduc, carne vor și o mănâncă. Domnul nu le binevoiește […]”;

Amos 5:22 ”Când îmi veți aduce arderi de tot și prinoase nu le voi binevoi și la jertfele de mântuire grase ale voastre nu voi pleca ochii”;

Psalmul  49 (al lui Asaf): ”Nu voi primi din casa ta viței, nici din turmele tale țapi (…) Jertfeste lui Dzeu jertfa de lauda si implineste Celui Preainalt fagaduintele tale”;

Psalmul 50 (al lui David): ”Că de ai fi voit jertfă, Ți-aș fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi/ Jertfa lui Dzeu: duhul umilit; inima infranta si smerită Dzeu nu o va urgisi” etc.

Este de remarcat si faptul că niciodată timp de 40 de ani cât au rătăcit prin deșert, conduși fiind de Moise sub porunca Divină, Dzeu nu a cerut evreilor să facă nici un sacrificiu ritualic! Amos 5:25 ”Mi-ați adus oare jertfe și prinoase in pustiu, vreme de 40 de ani?”

Cu atât mai mult pentru creștini, sacrificiul suprem și ultim este cel al lui Cristos care suferă martiriul și moartea pe cruce pentru mântuirea omenirii. Răstignirea pe cruce semnifică un nou și ultim Legământ pe care divinul îl încheie cu lumescul: în schimbul jertfei cristice, cei care cred în Cristos vor fi mântuiți prin credință. Să aduci jertfe animale după acest moment însemnează să încalci Legământul cu Cristos! Tocmai de aceea creștinii primelor secole de după Cristos au fost prigoniți: ei refuzau cu obstinație să efecteze jertfele animale pe care le impunea regimul Imperiului Roman. In acest sens edificatoare este Epistola apostolului Pavel către Evrei:  10: 4, 8-10 ”Este cu neputință ca sângele de tauri și de țapi să înlăture păcatele[…] jertfele pentru pacat n-ai voit, nici nu Ți-au placut […] suntem sfintiti prin jertfa trupului lui Hristos, o data pentru totdeauna”. Dacă până la Cristos practica sacrificială era tolerată (deși nu cerută!), noua Lege instituită de Cristos abrogă explicit jertfirea animalelor pentru păcate sau mulțumire.

Întorcându-ne la Vechiul Testament, există unele cărți atribuite lui Moise care par a legitima sacrificiile animale: Leviticul și Deuteronomul:   ”Chemând pe Moise, Domnul i-a grăit din cortul adunarii și i-a zis…” Acest tip de exprimare ne face să credem că ceea ce urmează este porunca divină, iar nu doar descrierea unor obiceiuri ale oamenilor. DAR, cele ce urmeaza se refera la felul cum trebuie săvârșite uciderile ritualice (în caz că vor avea loc asemenea sacrificii), iar  NU la obligativitatea de a săvârși aceste ritualuri: ”De va aduce cineva dintre voi jertfa Domnului” , atunci jertfa trebuie sa respecte unele reguli descrise in Levitic.

Deși atribuite lui Moise, Leviticul și Deuteronomul sunt probabil post-mozaice. Exstă unii termeni tehnici referitori la sacrificii care apar în versetele acestor cărți și care sunt de proveniență babiloniană – prin urmare, preluați în vocabularul iudaic în perioada exilului babilonian (cca 598 BC – 538 BC), deci cca 600 de ani după Moise. Cu alte cuvinte, dacă Moise ar fi fost autorul (inspirat divin) acestor cărți, versetele respective ar fi conținut termeni existenți în limbajul de pe vremea lui Moise; cum termenii respectivi intră în limbajul evreiesc pe filieră babiloniană mult mai târziu, este plauzibil ca acele cărți să aibă alt autor decât Moise – probabil preoții vremii, întrucăt tehnicile sacrificiale descrise erau stăpânite doar de preoți.

Scopul Leviticului / Deuteronomului este REFORMAREA cultului sacrificial, adică oficierea tuturor jertfelor la templul din Ierusalim. Chiar și după ridicarea templului din Ierusalim (cca 956 BC), sacrificiile ritualice erau săvârșite ca și până atunci la altarele de sacrificiu tradiționale: în Bethel, Gilgal, Shiloh, Ghibeon etc… La templu erau oficiate cele mai puține ritualuri, credincioșii sacrificau la altarele aflate în proximitatea cetăților de reședință. Intenția Leviticului așadar era de a concentra jertfele la templu – centralizarea cultică (Un singur D-zeu, Un singur Altar): Deut. 16: 5-6: ”Tu nu poti sa junghii Paștile  în vreuna din cetățile tale, pe care Domnul Dzeul tau ți le va da / Ci numai in locul acela pe care-l va alege Domnul Dzeul tau ca sa ramana acolo numele Lui” (Nota Bene: aici ”Paștele” refera la Pesah, serbarea Exodului, nu a Paștelui creștin!). Așadar este de înțeles de ce aceste cărți ar fi fost redactate de preoții vremii și atribuite lui Moise pentru credibilitate.

Consecința  in timp a acestei reforme ”mozaice” a fost abolirea cultului sacrificial: dat fiind distanțele mari de parcurs din orașele de reședință până la Ierusalim, oferirea de jertfe s-a făcut tot mai rar ceea ce a dus ca uciderea unui animal să fie făcută strict pentru consum, iar nu și pentru venerearea divinității. Altfel spus, a avut loc o anulare a dimensiunii ”sacre” a uciderii animalelor.

În concluzie, putem afirma că spiritul Vechiului și Noului Testament nu este favorabil sacrificiilor animale. Dumnezeu cere de la oameni credință, compasiune, dreptate, modestie și, mai presus de toate, iubirea față de aproapele. Ceea ce este important, termenul de ”aproapele” nu desemnează doar omul, ci întreaga creație a lui Dumnezeu. Astfel, Geneza 9: 9-10: ”Iata, Eu inchei legamantu Meu cu voi, cu urmasii vostri / Si cu tot sufletul viu care este cu voi: cu pasarile, cu animalele si cu toate fiarele pamantului, cu toate vietatile pamantului cate au iesit din corabie”. Acest Legământ pe care Dzeu îl face atat cu omul cât și cu animalele simbolizeaza o comunitatea morala inclusivă, care să conțină nu numai omul dar și animalele. Pentru Dzeu, nu numai omul conteaza dar și animalele. Asadar, omul ar trebui sa țină cont nu doar de semenii săi umani ci și de animale, de bunastarea lor conform acestui Legamant divin inclusiv.

Religia iudeo-creștină este o religie ”democratică” pentru întreaga creație care invită la un mod de viață etic și față de animale. În încheiere voi sugera câteva asemenea versete biblice importante și interpretarea lor:

  • Geneza 1: 25 ”A făcut Dzeu fiarele sălbatice dupa felul lor și animalele domestice dupa felul lor și toate târâtoarele pământului după felul lor. Și a văzut D-zeu că este bine”. Faptul că fiecare element creat este ”bun” arată că D-zeu acordă valoare intrinsecă întregii creații, fără legătură cu utilitatea ei pentru om.
  • Geneza 1: 29: ”Iata, va dau toata iarba ce face sămânță și tot pomul ce are rod cu sămânță în el. Acestea vor fi hrana voastră”. Această poruncă arată că Dzeu a creat omul să fie vegetarian.
  • Geneza 1: 30: ”tuturor fiarelor pamantului … care au in ele suflare de viata le dau toata iarba verde spre hrana”.  D-zeu voieste ca nici animalele să nu se ucidă între ele, căci le-a creat din dragoste…
  •  Geneza 2:15 ”Și a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse și l-a pus în grădina cea din Eden ca s-o lucreze și s-o păzească”. Dzeu a creat omul ca pe un administrator, sa aiba grija și să ocrotească creația Sa.
  • Geneza 9: 3: ”Tot ce se mișcă și ce trăiește să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca și iarba verde”. După Potop D-zeu pare a-și fi schimbat porunca din Geneza 1:29 prin care dă omului spre hrană vegetalele… Cum interpretăm? D-zeu este ETERN (nu trăiește în timp), prin urmare toate comandamentele Sale sunt ETERNE, nu se schimbă niciodată. D-zeu nu se poate ”răzgândi” deoarece, pentru a-ți schimba o decizie, este nevoie de o succesiune temporală. Putem avea două răspunsuri posibile la această dilemă. 1) D-zeu acceptă din eternitate ca, în perioade de cataclism, să intervină o logică a supraviețuirii care derogă de la norma etică uzuală (În situația Potopului ar fi permis ca omul să se hrănească cu animalele salvate în Arcă până la refacerea vegetației); 2) D-zeu permite, în perioade de calamitate, necrofagia. În aceste sens, există mai multe versete în Biblie care fac referire la consumul de carne al unui animal deja mort (nu ucis!). Geneza 9: 4 :”Numai carne cu sângele ei, în care e viața ei, să nu mâncați” poate fi interpretată în acest sens; nici un animal sacrificat nu poate fi ”stors” complet de sânge, prin urmare am avea doar permisiunea de a consuma, în situații extreme, carne de animal mort de moarte naturală… Această interpretarea rezonează cu date furnizate de antropologie, conform cărora în perioada glaciară strămoșii noștri, care aveau o hrană vegetală și nu învățaseră încă să vâneze, s-ar fi hranit cu animale moarte.
  • Matei 25: 42-45 ”Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau… / Atunci vor răspunde ei zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând sau însetat sau străin … și nu Ți-am slujit? / Adevărat vă zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești frați ai mei prea mici, Mie nu Mi-ați făcut”. ”Frații” noștri sunt și animalele non-umane, căci suntem făcuți cu toții de același Dzeu tatăl din aceeași țărâna și avem aceeași suflare de viață. Mai mult, oamenii și animalele terestre sunt făcuți ambii în aceeași zi, a șasea, ceea ce arată înrudirea profundă dintre noi. Așadar, compasiunea noastră trebuie să se extindă și la animalele non-umane care sunt și ele frații noștri mai mici, copiii lui Dzeu. De cîte ori facem un act de cruzime contra unui nevinovat, Îl răstigim încă o dată pe Cristos
  • Cartea lui Enoch (apocrifă) ne spune că la judecata de apoi întâi vor fi chemate creaturile non-umane ale pamantului care vor ”da mărturie” împotriva fiecărei ființe umane. Astfel, cei din urmă vor fi cei dintâi..
  •  Pildele lui Solomon : 31:8 ”Deschide gura ta pentru cel mut si pentru pricina tuturor parasitilor”… Animalele sunt cei muți și inocenti prin excelenta – să fim vocea lor!
 
Scrie un comentariu

Scris de pe Mai 5, 2013 în Uncategorized

 

Câinele Urban

”Dintre toate creaturile, cea mai apropiată de om este câinele” – Konrad Lorenz, Man meets Dog

Povestea comună a omului și a câinelui începe cu cca 14.000 ani în urmă, perioadă din care datează primele oseminte de câine găsite în apropierea zonelor tranzitate de om. Cu cca 14.000 de ani în urmă, câinele a început să se apropie de triburile nomade, găsind astfel o nouă sursă de hrană provenită din resturile rezultate de la campamentele omenești. Această apropiere a câinelui s-a dovedit benefică pentru omul preistoric, câinele fiind un bun ajutor în procurarea hranei (pentru urmărirea și localizarea vânatului rănit), în apărare (lătratul câinelui funcționa ca o veritabilă ”alarmă”, omul nemaifiind într-o stare permanentă de alertă și putând astfel desfășura alte activități), chiar și în luptă. Unele studii antropologice sugerează că această simbioză între om și câine ar fi fost hotărâtoare în supraviețuirea Homo Sapiens arhaic împotriva unui competititor altminteri mai robust, Homo Neanderthalensis. În vreme ce strămoșul omului modern a creat cu câinele o tovărășie reciproc benefică, Neanderthalienii nu. Iar această cooperare între cele două specii (Homo Sapiens arhaic și strămoșul câinelui) ar fi putut reprezenta diferența între supraviețuire și extincție. Putem asuma că selecția naturală a operat în favoarea strămoșilor noștri tocmai datorită acestei afinități a lor față de câine. Altfel spus, legătura noastră naturală cu câinele face parte din natura umană.

Această simbioză a determinat o co-evoluție aparte, cu modificări adaptive ale ambelor specii. Deși multă vreme s-a crezut că omul preistoric ar fi domesticit câinele, studii recente sugerează o cu totul altă interpretare. Separarea câinelui de strămoșul său, Canis Lupus (lupul cenușiu), este datată în urmă cu cca 135.000 ani, cu mult înaintea primelor semne de domesticire a animalelor de către om. Această separare este mai degrabă o autodomesticire. Domesticirea câinelui prin selecție artificială și transformarea lui în actualele rase de câini are loc mult mai târziu și având ca punct de plecare nu lupul, ci o specie deja desprinsă din lup, câinele care avea o anumită dependență de așezările omenești, respectiv de resturile alimentare care proveneau de acolo. Acest strămoș al câinelui de astăzi s-a transformat dintr-o specie predominant vânătoare într-o specie predominant ”gunoieră”. O ipoteză a acestei autodomesticiri, Richard Dawkins: ”The truth dogs reveal about evolution” (sursa: http://www.avsabonline.org/avsabonline/images/stories/Current_Articles_Trends/richard%20dawkins%20article.doc ).

Cât privește adaptarea omului la această coabitare, impactul asupra noastră a modului de organizare a lupului, ”etica” haitei este cel puțin la fel de mare ca impactul omului asupra transformării câinelui arhaic în câinele de astăzi. Sociabilitatea și capacitatea de cooperare a canidelor sunt trăsături naturale mult mai vechi pe scara evoluției comparativ cu apariția societății omenești. De aceea unii cercetători avansează ipoteza ”lupificării” omului în ce privește comportamentul, obiceiurile, etica. Cu alte cuvinte, strămoșul nostru a învățat să trăiască alături de câinele primitiv, adoptându-i modul de viața în grup, învățând să coopereze și să împartă riscurile, sporindu-și astfel șansele de supraviețuire. Astfel omul a ajuns în vârful piramidei trofice, așa cum lupul s-a dovedit prădător apex cu mai bine de un milion de ani în urmă. Pentru mai multe detalii, Wolfgang M. Schleidt / Michael D. Shalter ”Co-evolution of Humans and Canids” (sursa: http://www4.uwsp.edu/psych/s/275/science/coevolution03.pdf)

Ce putem spune despre câinele modern? Domesticirea lui în sensul dependenței totale față de om, ca animal de companie, a făcut ca rolul acestuia în ecosistem să fie aproape nul. Totuși există o nișă ecologică a câinelui urban (liber), care trăiește în semi-dependență față de om fiind consumator apex al resturilor menajere ale gospodăriilor omenești și consumator secundar al populațiilor de rozătoare sau păsări.

Adaptarea câinelui urban (liber) la stilul de viață tehnologizat al vremurilor moderne este uimitoare: putem vedea câini care traversează strada pe culoarea verde a semaforului sau pe la trecerea de pietoni, câini care călătoresc cu autobuzul sau chiar cu metroul. In general, câinele urban are acces la surse de hrană, apă și adăpost. Principala cauză a mortalității în rândul câinilor liberi o reprezintă accidentele rutiere, urmată de intervenția omului (serviciile de ecarisaj); cazurile de moarte prin înfometare sau frig sunt rare în rândul câinilor urbani.

Relația dintre om și câinele urban continuă să fie benefică ambelor specii. Această legătură specială dintre om și câine a reușit să supraviețuiască nenumăratelor transformări ale societății omenești de la stadiul de vânatori / culegători la stadiul de cetățeni ai urbei moderne. Atașamentul omului față de animale și în special față de câine izvorăște, după cum am văzut, din chiar profunzimile (filogenetice ale) ființei omenești, este o întoarcere la natură. Viața contemporană puternic tehnologizată, explozia demografică omenească, societatea de consum a zilelor noastre au creat un micro-cosmos în care omul este înstrăinat de natură. Această alienare a omului modern se concretizează într-un profund sentiment de izolare, de pierdere a valorilor morale care odinioară ne ghidau existența, de pierdere a siguranței de sine și a sensului vieții. Prezența câinelui urban în viața omului modern este un factor terapeutic incontestabil pentru îmbunătățirea calității vieții noastre. Prezența câinelui urban în viața noastră contribuie la reducerea stress-ului, alinarea singurătății, creșterea sentimentului de siguranță și a tendinței de socializare. În acest sens, http://www.nal.usda.gov/awic/companimals/assist.htm

Urbanizarea accentuată, condiția locativă a omului modern (traiul în apartamente de bloc) fac de multe ori imposibilă prezența câinelui în viața noastră ca animal de companie. De aceea, manifestarea absolut firească de apropiere a omului de câine a luat forma îngrijirii acestor animale în spațiile adiacente condominiumurilor, instituțiilor, etc. Dealtfel această formă de semi-dependență a câinelui față de om corespunde primelor stadii de coabitare și colaborare a celor două specii, atunci când câinele avea libertate de mișcare fiind doar semi-dependent de așezările omenești de la care își procura hrana, înainte ca omul să circumscrie spațiul de mișcare al câinelui la proprietatea individuală.

Din păcate, o parte a societății omenești nu consideră prezența câinelui în viața noastră ca fiind un factor legitim, exercitând o seamă de măsuri de natură a restrânge posibilitatea noastră de a relaționa cu câinele și de a ne deschide astfel către universul natural non-antropocentric. Această atitudine de rezistență împotriva înclinației noastre firești de întoarcere către natură, de relaționare cu ființele non-umane, în special cu câinele, poate atinge diferite intensități, îmbrăcând uneori haina abuzului. De cele mai multe ori, managementul populației câinilor liberi îmbracă forma radicală a exterminării acestora de către serviciile de ecarisaj ale administrațiilor locale. În fiecare an, zeci de milioane de câini și pisici fără stăpân sunt uciși în adăposturile din lume sub pretextul ”siguranței cetățeanului”. Multe dintre aceste animale au fost hrănite și adăpostite pe lângă blocuri sau alte spații urbane, oamenii dezvoltând astfel legături de atașament față de ele. Ruperea brutală a acestor legături prin capturarea și uciderea câinilor urbani liberi reprezintă o traumă psihologică majoră pentru protectorii lor umani, tocmai în virtutea propensiunii naturale a omului către câine. Această situație a dus la apariția multiplelor cazuri de ”colecționari”, persoane care, încercând să salveze animalele libere de soarta care le aștepta în adăposturi, ”adună” în incita proprietății lor un număr mult prea mare de animale. De cele mai multe ori, aceste cazuri se soldează cu procese de evacuare din condominiumuri a ”colecționarilor” sau de confiscare a animalelor pe care aceștia le adăpostesc în interiorul proprietății lor – ceea ce reprezintă o formă de abuz a societății împotriva individului în sensul în care prin aceste măsuri coercitive este sancționată și reprimată, de cele mai multe ori fără necesitate, o înclinație absolut normală, naturală a acestor oameni față de animale.

Care sunt cauzele acestei atitudini intolerante a societății contemporane față de prezența câinelui urban liber în viața orășeanului? În primul rând, este vorba de puternica mentalitate antropocentrică a societății occidentale iudeo-creștine a cărei axiomă este că natura (inclusiv locuitorii ei non-umani) are numai o valoare instrumentală, adică există pentru a-l servi pe om. Principiul prevalenței beneficiului uman asupra bunăstării celorlalte animale (și implicit asupra drepturilor acestora) care derivă de aici continuă să subziste în conștiința multora ca un adevăr auto-evident, dar mișcările contemporane pentru drepturile animalelor câștigă teren obținând succese valoroase în ce privește impunerea unor limte în calea atitudinii discreționare cu care omul a dispus de celelalte ființe. Având în vedere această atitudine antropocentrică și dat fiind că rolul istoric al câinelui în existența noastră a devenit astăzi caduc, acest animal este văzut de către mulți ca fiind practic ”inutil” sau chiar ”dăunător”, considerându-se necesară ”stârpirea” lui, fără nici o altă considerație referitoare la nișa lui ecologică sau la rolul psihologic pozitiv pe care prezența lui ar avea-o în viața multor oameni, cu atât mai puțin la interesele acestui animal.

Un alt posibil motiv al idiosincrasiei orășeanului obișnuit față de câinele ce cutreieră singur străzile urbei îl reprezintă îndoctrinarea sistematică la care recurg liderii noștri politici atunci când ne transmit prin toate mijloacele mass-media că el, câinele urbei, nu este prietenul milenar al omului, tovarășul și călăuza noastră, ci inamicul public numărul unu! Câinele comunitar reprezintă de multă vreme o afacere profitabilă pentru aceia care dețin puterea politică și care, sub pretextul stârpirii lui, manipulează sume importante de bani pentru propășirea personală. Este adevărat, există o conivență între putere și cetățean, un soi de ”flatare a simțului de conservare a omului de prisos”, cum spunea Arghezi, la care se dedau cu iscusință cei ce dețin în vârful pixului destinele obștei și în care se complac cetățenii ”cumsecade”. Sloganuri electorale de genul ”Cetatea este a cetățeanului, nu a câinelui” prezintă omul ca pe o ființă ne-naturală, iar pe activistul pro-drepturile animalelor ca pe un idolatru ce se închină la statuia câinelui. Adevărul este că dacă vorbim de idolatrie, realitatea devastatoare a zilelor noastre este ”zeificarea omului” într-o asemenea măsură încât unii cetățeni pot pretinde fără rușine și fără sancțiune morală, ca pe un lucru firesc, uciderea porumbeilor pe motiv că ”murdăresc” fațadele imobilelor sau strică țiglele acoperișurilor, toate acestea în contextul în care există alternative umane pentru rezolvarea tuturor acestor probleme ale urbei. Dealtfel, esența problemei este tocmai existența ”alternativelor umane” care fac ne-necesare metodele primitive, barbare care nu fac cinste omului ”civilizat” al vremii.

În cele ce urmează voi încerca să răspund principalelor obiecțiuni care sunt ridicate împotriva acceptării de către om a statutului câinelui urban (liber!) și în genere împotriva coabitării noastre alături de această specie în semi-dependență față de om.

Obiecțiunea întâi: Câinele urban liber reprezintă un pericol pentru cetățean. În România, mai multe mii de cetățeni sunt mușcați anual de câinii fără stăpân, ne arată statisticile furnizate de Institutul de Boli Infecțioase ”Matei Balș”. De asemenea, în ultimii 20 de ani au fost înregistrate câteva cazuri de deces cauzate de mușcăturile maidanezilor. Prin urmare, se justifică adoptarea de măsuri drastice pentru ”stârpirea” acestora de vreme ce câinii liberi au un potențial periculos.

Răspuns la obiecțiunea întâi. Cu toții suntem de acord că ”siguranța cetățeanului” este un deziderat legitim – de aceea sunt întemeiate măsurile represive contra celor care atentează la aceasta. Întemeiate sunt și măsurile ”preventive” acolo unde asemenea măsuri pot fi luate, cu precizarea esențială că ”prevenția” nu poate și nu trebuie să justifice pedepsirea nevinovatului! Pentru a ne edifica asupra chestiunii în cauză, vom considera câteva situații statistice. Institutului de Medicină Legală ”Mina Minovici” indică accidentele rutiere drept cauza principală a deceselor accidentale: anual în România mor până la 3000 persoane în accidente rutiere și până la 9000 persoane sunt grav rănite (vezi și statistica ETSC în acest sens). Pentru reducerea numărului de accidente pot fi luate unele măsuri ”preventiv” cum ar fi reducerea limitei legale de viteză, sancțiuni mai mari pentru încălcarea normelor de circulație rutieră, etc. Dar ce ar însemna ca în numele ”prevenției” să încălcăm principiul care interzice pedepsirea nevinovatului?! Ar însemna, spre exemplu, să anulăm permisul de conducere al tuturor șoferilor, inclusiv al celor care nu au comis niciodată o contravenție, pentru că unii șoferi încalcă în mod constant normele de circulație rutieră. Sau să condamnăm ”preventiv” la ani grei de închisoare toți șoferii, pentru că unii șoferi au cauzat accidente mortale din culpă! Probabil că dacă am aplica asemenea măsuri ”preventive”, numărul deceselor cauzate de accidentele rutiere ar tinde către zero… Și totuși, nici un factor decident nu poate gândi serios la o asemenea ”opțiune” – deși o anumită presiune socială în sensul adoptării unor măsuri draconice probabil că există în rândul victimelor unor asemenea tragedii. Ce putem spune despre aplicarea unor măsuri ”preventive” împotriva fenomenului infracțional? Anual în România sunt până la 600 de omucideri datorate fenomenului infracțional. Putem accepta ca ”prevenție” întemnițarea tuturor oamenilor (sau condamnarea lor la moarte în unele sisteme judiciare!) doar pentru că unii sunt criminali? Putem accepta măcar restrângerea libertăților individuale ale tuturor cetățenilor doar pentru că unii cetățeni abuzează de libertatea personală? Desigur, nu! Pentru că pedepsirea nevinovatului este intrinsec rea. Revenind acum la discuția noastră și aplicând principiul de bază al logicii: ”la cazuri similare, o judecată similară” putem pedepsi ”preventiv” toți câinii pentru că unii sunt agresivi? Răspunsul corect este: nu! Dacă o suferință incomparabil mai mare, dacă incomparabil mai multe pierderi de vieți omenești (în cazul accidentelor rutiere, spre exemplu) nu pot justifica pedepsirea nevinovatului, de ce atunci ar trebui să declanșăm o ”cruciadă” împotriva câinelui urban pentru incomparabil mai puțin (cazurile de decese omenești cauzate de câini sunt sporadice)?! Sunt convinsă că mulți dintre cititori nu sunt satisfăcuți de această încheiere, nu se simt ”protejați”. Ei vor obiecta în continuare că toți câinii au un potențial agresiv, este doar o chestiune de timp până vor sfârteca un cetățean ”cumsecade”… Dar acest tip de raționament poate fi extins la oricare dintre cazurile precedente: putem spune că toți șoferii prezintă un pericol ”potențial”, toți cei homeless prezintă un pericol social ”potențial” ș.a.m.d. Dar nu putem lua în calcul ca soluție privarea lor de libertate. Pentru că a fi șofer nu este un delict! Pentru că a nu avea casă nu este un delict! Și nici a fi ”stray” nu este un delict! Numai dacă avem o puternică prejudecată antropocentrică putem susține în pofida evidenței logice că este acceptabil să ”stârpim” toți câinii ”preventiv” doar pentru că unii provoacă probleme cetățeanului. Pentru cei care nu au o asemenea prejudecată, pentru cei care acceptă ca pe un adevăr evident că dacă viața valorează ceva, ea este valoroasă indiferent de forma pe care o îmbracă, putem conchide că nu se justifică măsuri de privare de libertate a tuturor câinilor urbani ”preventiv ”, ci numai a celora care s-au dovedit agresivi (cf OUG 55/2002, art.2).

Obiecțiunea a doua: Faptul că omul este fără scăpare victima unor factori tanatogeneratori datorați acțiunii omului nu înseamnă să acceptăm extinderea cauzelor aducătoare de moarte prin acceptarea câinilor urbani liberi. Cu alte cuvinte, dacă suntem victimele accidentelor de circulație, ale infractorilor, pedofililor, violatorilor, etc nu înseamnă să ne ”oferim” victime și câinilor.

Răspuns la a doua obiecțiune. Această obiecțiune, deși diferită ca formulare, se înscrie în limitele logice ale primei obiecțiuni. Faptul că nu putem pedepsi nevinovatul nu inseamnă că ne ”oferim” ca victime șoferilor, infractorilor, pedofililor sau violatorilor. Ideea este că dreptul nostru la ”siguranță” se oprește acolo unde începe dreptul celuilalt la viață, integritate corporală sau libertate. Așa cum ne putem apăra de pericolele omenești sus-menționate prin reguli de circualație mai drastice, prin sisteme de alarmă sau de auto-apărare, etc care au un caracter ”preventiv” dar fără să pedepsească nevinovatul sau să încalce drepturile celorlalți, așa putem să ne apărăm și în cazul câinelui urban dar respectând principiile enumerate mai sus. Distrugerea în masă, indiferent de numele ei, nu mai este un rău necesar. Astăzi avem metode civilizate de ”prevenție” a atacurilor canine: sterilizarea câinilor fără stăpân este cea mai importantă dintre metodele de prevenție pentru că va reduce numărul câinilor liberi și motivele care îi determină pe aceștia să se asocieze în haite sau să fie agresivi; folosirea dispozitivelor moderne și ne-letale de apărare sunt o altă metodă prin care ne putem apăra de câinele urban în situațiile în care s-ar impune. Nu în ultimul rând, campaniile educative pe care autoritățile au obligația să le efectueze ne pot învăța multe lucruri despre comportamentul câinelui și despre modul sănătos și corect de a relaționa cu acesta. Și aici anticipez insatisfacția acelora care consideră ”acceptabilă” pedepsirea nevinovatului atunci când este vorba de animalele non-umane. Dar, cum spuneam mai sus, ”siguranța cetățeanului” nu poate să justifice moralmente (și nici nu trebuie) încălcarea drepturilor fundamentale ale nici unei ființe vii, nici ale câinelui urban atât timp cât acesta se dovedește inofensiv. Din păcate, trăim încă într-o cultură ”specistă” care face posibilă la nivel legislativ adoptarea unor măsuri care încalcă principiul ce interzice pedepsirea nevinovatului (și anume, nimic nu justifică pedepsirea nevinovatului, aceasta este intrinsec rea) atunci când este vorba de animalele non-umane. Este sarcina pe termen mediu și lung a activiștilor pentru drepturile animalelor de a construi o societatea justă, non-discriminatorie pentru toate făpturile.

Obiecțiunea a treia: Prezența câinelui urban liber reprezintă un factor de stres pentru cetățenii care se tem de câini.

Răspuns la a treia obiecțiune. Teama de câine (chinofobia), ca orice fobie, reprezintă o stare patologică. Nu putem genera reguli care să modeleze lumea în care trăim pornind de la aceste stări psihice patologice. Așa cum unii oameni se tem de câini, există și oameni care se tem de oameni (antropofobie). Dacă ar fi să generăm norme pornind de la aceste fobii, de exemplu să decretăm că este acceptabilă moralmente ”stârpirea” tuturor câinilor pentru că unii oameni se tem de câini, ce s-ar întâmpla în cazul antropofobiei? Mergând pe același raționament, ar însemna să decretăm aceeptabilă moralmente uciderea întregii specii omenești pentru că unii oameni se tem de oameni! Desigur, ceea ce se întâmplă în lumea noastră nu este întotdeauna ceea ce ”trebuie” să se întâmple, nici dacă am avea cele mai juste norme, iar fobiile care chinuie mintea unor oameni pot fi cauza abuzurilor. De aceea mass-media poartă răspunderea pentru difuzarea într-o manieră alarmistă, cu scopul maximizării audienței, a unor știri referitoare la cazuri de agresiune canină. Efectul acestei politici mediatice este devastator nu numai în ce privește isteria colectivă dar și crearea unei mari tensiuni între diferite categorii sociale. În acest context, subliniez încă o dată rolul hotărâtor pe care îl au autoritățile în efectuarea de emisiuni educative difuzate la ore de maximă audiență.

Obiecțiunea a patra: Victimele care au supraviețuit atacurilor canine rămân traumatizate pentru o mare parte a vieții lor, chiar și pentru întreaga viață. Vederea pe stradă a câinilor liberi, chiar dacă nu sunt agresivi, reprezintă o tortură psihică pentru cei care au fost victimele unui atac canin.

Răspuns la obiectiunea a patra. Și victimele unui accident rutier pot rămâne traumatizate pentru întreaga viață. Aceasta nu înseamnă că am fi îndreptățiți să pedepsim toți șoferii pentru că unul anume ne-a provocat o mare suferință. Și chiar dacă am putea să ne facem ”dreptate” singuri, tragedia noastră nu și-ar afla aici sfârșitul! Nimic nu va aduce înapoi pe cei pierduți și nici nu va reinstala în conștiința noastră starea de încredere pe care am avut-o cândva în lume. Nici pedepsirea nevinovatului nu va avea acest efect vindecător pentru sufletul nostru. Căci binele la care aspirăm cu toții, liniștea noastră nu pot fi obținute cu prețul sacrificării celor fără vină! Ca ființe cu o rațiune morală superioară celorlalte viețuitoare trebuie să înțelegem că suferința celor nevinovați nu va răscumpăra suferința noastră; să credem contrariul, ar fi un păgânism! Cum spuneam mai sus, experiențele traumatizante personale nu pot și nici nu trebuie să stea la baza generalizărilor, cu atât mai puțin a celor ”normative”. Dimpotrivă, o judecată dreaptă presupune o anumită ”distanță” de cele întâmplate, de aceea nu este permis să pedepsim nevinovatul în căutarea unei alinări pentru suferința noastră.

Obiecțiunea a cincea. Infractorul uman răspunde pentru fapta lui, stă în fața justiției și suportă consecințele faptei lui pe când câinele urban nu raspunde pentru faptele sale. De aceea suntem îndreptățiți să privăm de libertate ”preventiv” toți câinii.

Răspund la obiecțiunea a cincea pornind de la conceptul de ”răspundere”. Sistemele punitive au un dublu rol: pe de o parte de ”prevenție” (descurajarea făptuitorilor de a mai comite alte delicte), pe de altă parte de ”compensare” (satisfacția victimei prin pedeapsa suferită de făptaș). Dacă prin ”răspunderea” vinovatului înțelegem ”incapacitarea” acestuia de a mai comite alte delicte, atunci câinele urban este cel mai ”responsabil” dintre făptuitori în sensul în care, dacă ”făptuiește” un delict (mușcă) va fi privat pentru totdeauna de libertatea de a mai cutreiera străzile urbei, putând spera cel mult (dacă vor fi înlăturate cauzele agresivității) să slujească unui stăpân. Dacă prin ”răspundere” dorim ”satisfacție” într-un sens în care numai pedepsirea unui făptaș omenesc ne-ar putea aduce, vă întreb: ce satisfacție puteți spera să obțineți prin condamnarea unui ”aurolac” care v-a înțepat cu un ac contaminat, distrugându-vă viitorul? Sau a unui bolnav psihic? Sau a unui homeless pentru care celula închisorii ar fi mai confortabilă decât canalul în care se adăpostește? Ce are de ”pierdut” o asemenea făptură pe măsura pierderii noastre? Ce procese de conștiință s-ar putea declanșa în mintea unui om rupt de realitate? Aceasta nu înseamnă că putem pretinde în mod legitim pedepsirea ”preventivă” a acestor defavorizați ai sorții… De ce am fi mai neîngăduitori cu câinele urbei? Este el mai vinovat decât acești nefericiți cărora nici o pedeapsă nu poate să le mai ia nimic? Din nou afirm fără putință de eroare că nici o ”prevenție” și nici o ”satisfacție” nu justifică privarea de libertate sau exterminarea unor ființe care nu și-au dovedit vina!

Obiecțiunea a șasea: Câinii fără stăpân ne atacă atunci când plimbăm propriul câine. Prin urmare au potențial agresiv și trebuie ridicați de pe stradă.

Răspuns la a șasea obiecțiune. Puțini dintre noi cunoaștem limbajul câinelui. Faptul că un câine fără stăpân ”adoptat” pe lângă bloc latră și abordează o anumită atitudine corporală când trecem cu câinele nostru în lesă, nu înseamnă că ne va ataca. Necunoașterea noastră amplifică și deformează de cele mai multe ori în imaginația noastră un mesaj normal de ”avertizare”, pe care îl interpretăm ca pe un iminent atac. Există și situații în care un câine liber atacă propriul nostru câine, caz în care se impune ridicarea acestuia din teritoriu, nemaiputând fi lăsat nesupravegheat. Din păcate, în spatele acestei obiecțiuni se ascunde un conglomerat de superioritate și intoleranță pe care stăpânii de câini, de cele mai multe ori de rasă, îl nutresc față de câinii urbani liberi și față de protectorii acestora. Se impune întrebarea: de câte ori stăpânii de câini (de rasă) nu îi asmut pe aceștia împotriva unor maidanezi pașnici? Personal am trăit o asemenea experiență (traumatizantă, de ce nu?!) soldată din fericire cu răniri minore ale maidanezului. Și multe alte cazuri de asemenea abuzuri sunt consemnate zilnic pe rețelele de socializare. Cine ”răspunde” pentru asemenea abuzuri ale stăpânilor de câini (de rasă) asupra maidanezilor? Ar fi oare justificat, mergând pe logica obiecțiunilor anterioare, să interzicem posedarea de câini (de rasă)?

Obiecțiunea a șaptea: Câinii fără stăpân răspândesc boli transmisibile la om, unele dintre ele letale. Prin urmare este justificat să îi stârpim, așa cum procedăm cu dăunătorii.

Răspuns la obiecțiunea a șaptea. Această obiecțiune reprezintă probabil expresia cea mai acută a umanismului exacerbat: să pui un semn de egalitate între virusuri, paraziți sau alte peste și mamiferele complexe (non-umane) care au conștiință de sine și înțeleg lumea în care trăiesc! Câinele liber al urbei nu este o boală sau un virus deși uneori poartă asemenea boli transmisibile omului sau paraziți, cum și omul poate purta și transmite boli altor oameni. Este de prisos să amintim că un bolnav uman care poartă o boală transmisibilă nu va fi privit ca o pestă ce trebuie eradicată! De ce această schizoidie pe care o aplicăm lumii atunci când categorisim ființa, convenabil nouă, în oameni și animale? In scopuri și mijloace? În valoare intrinsecă și valoare de utilitate? În proprietari și proprietate? Este ceva ”ilegitim” în superioritatea pe care o afișăm față de animale; oamenii ”mari”, aceia cărora le datorăm ”superioritatea” noastră cu care ne mândrim, au tratat cu respect pe cei neajutorați. Pentru oamenii ”de prisos” însă, primarii au inventat primejdia turbării ca să le flateze ”simțul de conservare”… Și nu numai: căpușa, la fel ca alte ”primejdii”, devine o afacere veroasă în mâna celor lipsiți de scrupul. Cu câine cu tot!

Obiecțiunea a opta. Câinele urbei crează un disconfort cetățenilor pentru că latră. Prin urmare trebuie ”adunat” de pe stradă.

Răspuns la obiecțiunea a opta. Există remedii foarte simple pentru aceia care au somnul sensibil împotriva zgomotelor nedorite (ce poate fi mai simplu decât folosirea unor dopuri fonoabsorbante?). Ce facem atunci când un membru al familiei sau vecinul de desupra ”sforăie”? Îl evacuăm din imobil? Nu. Plecăm noi? Nu. Avem soluții simple adaptate la situație! Aceleași soluții le putem aplica și în cazul când zgomotul care ne deranjează este lătratul câinelui urbei. Nici în acest caz nu vom aplica măsuri ”deplasate”, cum ar fi să îl privăm de libertate ducându-l în adăpost. Trebuie punctat și faptul că această activitate nocturnă (lătratul) nu este permanentă, cei mai mulți oameni neconsiderând aceasta o problemă. Nu în ultimul rând, sensibilitatea accentuată la zgomot poate fi de competența unui neurolog.

Obiecțiunea a noua. Câinii fără stăpân trăiesc greu pe stradă, nu au hrană suficientă, adăpost și sunt frecvent uciși de mașini. Prin urmare, este în interesul acestora să fie luați în adăpost sau adoptați.

Răspuns la obiecțiunea a noua. Acest argument aparent altruist este folosit de multe ori ca pretext de către cei pe care libertatea câinelui urban îi nemulțumește din motivele menționate până acum. Ei declanșează o ofensivă contra activiștilor pro-drepturile animalelor, argumentând că ”libertatea” este un concept pe care câinele însuși nu îl deține și că viața în adăpost ar fi de preferat pentru un câine. Există și persoane care ridică această obiecțiune cu onestitate. Le întreb pe acestea: ce este mai prețios pentru o pasăre, o colivie din aur și nestemate sau cerul liber, chiar dacă în libertate viața ei ar fi mai scurtă? Dacă vom deschide ușița coliviei, nu-și va lua ea zborul spre tăria cerurilor? De multe ori ne aflăm în fața unor dileme morale atunci când trebuie să alegem în locul celor care nu cuvântă. Dacă îi iubim cu adevărat, trebuie să alegem ceea ce este natural pentru ei, ca și când noi, oamenii, nu am exista. Condiția naturală a oricărei ființe vii este libertatea, nimeni nu se naște în lanțuri sau în spatele gratiilor unui adăpost. Cel mai bun lucru pe care îl pot face iubitorii de animale pentru protejații lor este să le asigure șansa de a trăi conform naturii lor – în cazul câinelui urban, în semi-dependență față de om.

Obiecțiunea a zecea. Dumnezeu a lăsat omul să stăpânească peste toate animalele, al căror rol este să îl servească pe om. Prin urmare, dacă există riscul ca un animal (câinele urbei) să pună în pericol viața unor oameni, avem dreptul de la Dzeu să îl stârpim, pentru că viața unui om valorează mai mult decât viața tuturor câinilor.

Răspuns la obiecțiunea a zecea. Există o lungă tradiție antropocentrică iudeo-creștină care mai reverberează și astăzi, în virtutea căreia drepturile animalelor sunt respinse complet. Dar există o tradiție la fel de lungă care ne învață compasiunea și respectul față de toate animalele, pentru că toate sunt creația lui Dzeu și Dzeu are drept deplin asupra creației Sale. Omul este doar un steward pe care Dzeu l-a însărcinat să îngrijească de creație dar nu în mod egoist, ci respectând legea divină a iubirii și compasiunii pe care Dzeu o are față de toate făpturile Sale. Teologia animalelor excede orizontului tematic al acestei lucrări, dar trebuie să ne amintim cu toții că cea mai de preț lecție pe care Dzeu întrupat în Fiul ne-o dă este compasiunea și dreptatea. Să urmezi calea cea dreaptă este să arăți compasiune pentru cei neputincioși, împotriva principiului: puterea are dreptate. ”Deschine gura ta pentru cel mut și pentru pricina tuturor părăsiților” (Proverbe 31:8). Animalele sunt cei muți și inocenți prin excelență, cei care nu pot vorbi pentru cauza lor. Și poate cel mai mare ”părăsit” al vremilor noastre este chiar el,câinele urbei, el, căruia întreaga noastră specie îi datorează existența, el, căruia noi i-am întors spatele și pe care îl stârpim cu otravă și a cărui ”piele” atârnă greu pentru aceia al căror unic Dzeu este banul. Pentru acest ”părăsit” să deschidem gura și să cerem dreptate – să nu îl pedepsim fără de vină!

Concluzie. Omul este o ființă naturală în a cărei conștiință este adânc imprimat atașamentul față de animale, în mod deosebit față de câine. Ca ființe cu o rațiune morală complexă, oamenii sunt supuși adesea unor dileme morale cum este și alegerea între dezideratul siguranței membrilor propriei specii și respectarea vieții și libertății membrilor altor specii cu care omul poate intra în conflict. Un principiu etic ineluctabil este că nu putem sacrifica sau pedepsi un nevinovat, indiferent care ar putea fi beneficiile. Din păcate, cultura în care trăim este una încă puternic antropocentrică, interesele omenești fiind singurele care contează moral; chiar și cele mai meschine interese omenești vor avea câștig de cauză dacă sunt cumpănite față de interesele (fie și vitale) altei specii. Este de resortul apărătorilor drepturilor animalelor de a milita neobosit pentru promovarea unei culturi a compasiunii și dreptății care să protejeze toate ființele vii, inclusiv animalele non-umane; succesele obținute în ultimul secol privind limitarea exercitării discreționare a puterii pe care oamenii o au asupra animalelor stau mărturie că va veni o vreme când animalele nu vor mai fi tratate ca sclavi. Civilizația contemporană are suficiente resurse pentru a rezolva conflictele între om și celelalte specii într-o manieră ”umană”, care să țină cont în egală măsură de interesele fundamentale ale animalelor. Această deschidere a omului către universul larg non-antropocentric este un semn de însănătoșire, de acceptare a naturii noastre profunde care își revendică dreptul de a relaționa cu alte specii, în special cu câinele urbei.

 
4 comentarii

Scris de pe Iunie 19, 2012 în Uncategorized

 

Animalele: Obiect sau Subiect de drept?

De când ne naștem învățăm să privim animalele ca pe simple obiecte destinate uneia sau alteia dintre  nevoile noastre: ne hrănim cu carnea lor, ne îmbrăcăm cu pielea lor, le exploatăm în diferite munci, testăm pe ele produse dăunătoare… Valoarea animalelor este așadar privită ca fiind una instrumentală, condiționată de utilitatea pe care o au pentru noi. Această lecție de viață o deprindem la o vârstă la care cei mai mulți dintre noi nu au dezvoltat spiritul critic. Astfel educați, ajunși la maturitate, nici măcar nu ne gândim că animalele ar putea avea drepturi fundamentale care să limiteze dreptul nostru de a dispune de ele după bunul nostru plac. Iar dacă în fața noastră se ridică totuși problema drepturilor animalelor, prima noastră reacție este una de mirare și dezprobare: la ce bun să recunoaștem drepturi animalelor?

În filozofia contemporană, statutul juridic al animalelor este abordat din două perspective: animalele ca obiecte și animalele ca subiecte de drept.

Animalele ca obiecte. Conceptele juridice tradiționale privesc animalele ca obiecte ale drepturilor proprietarilor lor umani.  Altfel spus, animalele sunt proprietate iar proprietarii lor au dreptul absolut de dispoziție asupra acestora, inclusiv dreptul de a le distruge. În această accepțiune animalele nu au drepturi care să limiteze drepul oamenilor. Temeiul acestei concepții juridice se află în dependența istorică a omului de animal; animalele au avut un rol crucial pentru societățile umane care au dispus de ele: furnizau lapte, carne, asigurau transportul, muncile câmpului, piele, lână sau îngrășăminte pentru culturi. Chiar și cu acest statut de obiecte, animalele au ocupat un loc mare în sistemul drepturilor legale și al relațiilor sociale.

Animalele fiind obiecte însuflețite, cu capacitatea de a avea senzații oamenii au unele limitări relativ la felul cum dispun de acestea, în sensul de a nu le provoca suferințe inutile. Abuzurile și actele de cruzime față de animale sunt considerate moralmente rele și sunt sancționate de lege. Curentul de gândire utilitarist este cel care ne spune că în cumpănirea acțiunilor noastre trebuie să prevaleze cantitatea de plăcere față de cantitatea de durere pe care o producem celorlalți. Cum animalele sunt și ele ființe simțitoare, capabile, în starea de libertate, să își sporească beneficiul propriu căutând confortul și evitând disconfortul, se justifică extinderea acestui principiu utilitarist și la animale. Astfel, atunci când folosim aceste animale trebuie să ținem cont de a diminua pe cât posibil cantitatea de suferință pe care le-o producem.

Această abordare utilitaristă privind statutul animalelor este însă una limitată în privința beneficiului pe care il poate oferi animalelor. Dacă este să considerăm sacrificarea animalelor pentru hrană vom pune în balanță două tipuri de interese contradictorii: A) cantitatea de plăcere pe care rezultatul acestui act o va produce omului (asigurarea hranei) contra cantității de plăcere pe care cruțarea vieții animalului o va produce animalului (continuarea existenței) și: B) cantitatea de durere pe care infăptuirea acestui act o va produce animalului (suferința și moartea) cu cantitatea de durere pe care neînfăptuirea acestui act o va aduce omului (privarea de hrana animală). Cum soluționăm această dilemă?

Utilitariștii susțin următoarele: din perspecta beneficiului, viața animalelor crescute pentru hrană în crescătorii este mai bună decât ar fi fost dacă acestea erau libere (în libertate ar fi avut lipsuri în ce privește hrana, apa, adăpostul și ar fi fost expuse prădătorilor); din perspectiva suferinței, în măsura în care mijloacele de sacrificare ar fi ne-dureroase și nu ar provoca stres animalului, dat fiind că animalul nu are interesul de a-și continua existența (!), cantitatea de suferință în mod ideal ar fi una neglijabilă. Prin urmare, în condițiile în care omul va trata cu menajamente animalul, fără să îi provoace suferințe inutile, ar fi mai bine și pentru om și pentru animal  dacă acesta din urmă ar fi crescut pentru sacrificiu decât dacă ar fi liber.

Mulți dintre noi, nu putem fi de acord cu această concluzie utilitaristă și cu rolul de obiect al animalelor. În actuala economie de consum fermele intensive sunt orice altceva decât garantul unei vieți bune pentru animale; metodele standardizate de sacrificare nu țin cont decât de interesul proprietarului de a cheltui cât mai puțin: mașina de tocat carne este considerată un standard acceptabil pentru sacrificarea puilor de găină masculi care, nefiind folositori pentru ouă, sunt aruncați de vii, fără asomare în acest dispozitiv al morții (în Malayesia, investigațiile under-cover au descoperit cum McDonald`s folosea un astfel de dispozitiv uriaș pentru ”tocarea” vacilor, care erau aruncate de vii și neasomate în acest dispozitiv). În afară de suferințele la care sunt supuse animalele crescute de om pentru diversele utilități, noi simțim că animalele sunt mai mult decît obiecte, că ele au o valoare intrinsecă dincolo și independent de valoarea de folosință pe care o au pentru noi. Este posibil ca animalele să aibă drepturi opozabile omului?

Animalele ca subiect de drept. Tom Regan și Gary Francione sunt doi dintre cei mai renumiți apărători ai drepturilor animalelor. Ei susțin că animalele sunt potrivite pentru a fi subiecți de drept în virtutea capacităților lor cognitive (a se remarca accentul pus pe capacitățile cognitive ale animalelor, diferit de accentul pus de către utilitariști pe capacitîțile senzoriale), chiar dacă aceste capacități cognitive sunt limitate comparativ cu cele ale oamenilor sănătoși. Animalele non-umane nu sunt doar în lume, ele au conștiință de sine și înțeleg lumea în care trăiesc.Fără aceste atribute, specii mult mai vechi decât specia noastră nu ar fi putut supraviețui și nu s-ar fi putut adapta la modificările lumii.

Relativ la capacitatea lor cognitivă, animalele ar trebui să aibă același statut ca și persoanele cu dizabilități mentale (care și ele au o capacitate cognitivă foarte redusă comparativ cu a unui om sănătos) în privința drepturilor fundamentale: dreptul la viață, la integritae corporală și la libertate. Atât timp cât societatea omenescă recunoște persoanelor vulnerabile (persoane cu dizabilități mentale, persoane aflate în stare vegetativă prelungită, copii hidrocefalici, etc) drepturi până la limita capacității maxime de a le exercita, rigoarea logică și etică cere să recunoaștem și animalelor non-umane drepturile lor fundamentale, chiar dacă au capacități cognitive inferioare oamenilor sănătoși.

Există multe obiecțiuni care se aduc drepturilor animalelor. Unul dintre aceste argumente (Richard Epstein) este că o comparație la nivel cognitiv între oameni și animale trebuie să aibă în vedere nivelul cognitiv al unui om sănătos. Epstein nu justifică această pretenție și ea nu este nici una intuitvă. Mai mult, Epstein încearcă să sugereze că specismul (atitudine de discriminare a intereselor majore ale altei specii în favoarea intereselor mai mici ale speciei proprii) ar fi o atitudine naturală, pe care o împărtășesc toate animalele; spre exemplu, faptul că leul nu va vâna niciodata un alt leu, ci doar un animal din altă specie, ar demonstra că leul are o atitudine specistă, la fel și pentru alte animale. Dar acest fapt este explicabil în mod corect prin instinctul de prădător, iar nu printr-o reflecție complexă, descoperită deocamdată numai la om. Epstein încearcă să folosescă acest raționament pripit (specismul ca atitudine comună tuturor animalelor, naturală) pentru a-și putea justifica concluzia că eu-l generic nu este pregătit să renunțe la proprietatea asupra animalelor și nici nu trebuie.

O altă obiecțiune este ridicată de Peter Singer, anume că, deși are o anumită capacitate cognitivă, animalul nu are o cogniție autoreflexivă ca a omului (adică nu știe că știe ceva). Dar nici persoanele puternic dizabilitate nu au această capacitate cognitivă autoreflexivă și totuși au drepturi opozabile oamenilor sănătoși.

La nivel ideologic, filozofia drepturilor animalelor câștigă, răsturnând orice obiecțiune. Soarta animalelor depinde acum de rezultatul confruntării politice. Recunoașterea drepturilor fundamentale ale animalelor înseamnă abordarea de către toți oamenii a veganismului etic ca mod de viață. Personal, cred că acest lucru este posibil. Dacă civilizația de astăzi ne învață ceva bun, acest lucru este că nu mai depindem de animale pentru a supraviețui. Răul pe care îl provocăm acestora nu mai este un rău necesar. Este doar un rău pe care alegem să îl facem și pentru care suntem vinovați. Deocamdata, pedeapsa noastră este doar la nivel etic. Și cred că va veni o vreme în care a uciderea unui animal, indiferent de motiv, va fi judecată cu aceeași rigoare ca și uciderea unui om. Și așa și trebuie!

 

De ce adăposturile pentru câini nu sunt o soluție

Se apropie alegerile locale. Toți candidații promit să rezolve problemele perene ale comunității. Pentru a fi credibili, ei se apucă de treabă pe ultima sută de metri: ba încep săparea unui șanț acolo unde oamenii așteaptă canalizare; ba descarcă o basculantă cu pietriș acolo unde au promis un drum… Cât privește câinele comunitar, viața acestuia a fost mereu negociată contra voturi; atunci când cetățeanul nu prezintă interes față de soarta maidanezilor, primarii promit o soluție rapidă și la îndemână- eutanasierea… Dar ce se întâmplă dacă opinia publică este divizată? Cum poate candidatul să își asigure susțierea de către ambele părți? Ei bine, a fost găsită o soluție și în acest caz, anume: adăpostul. Toți candidații promit să construiască adăposturi, care mai de care mai mari și mai moderne. Acolo, spun ei, câinii vor fi cazați, îngrijiți, hrăniți până la adopție sau până la obștescul sfârșit. În acest fel, cetățeanul va fi în siguranță, iar cei care sunt preocupați de soarta patrupedelor sunt și ei asigurați că acestea vor trăi bine.

Dar ce înseamnă viața într-un adăpost? Unul dintre candidați ne face o surpriză: un adevărat orășel al animalelor – Dog Town! Totul este nou, podelele strălucesc, pereții sunt imaculați, totul este scăldat de lumina spoturilor, gardurile despărțitoare au culoarea familiară a ierbii, căsuțele primitoare își așteaptă primii locatari, cabinetul medical este dotat până în dinți, personalul adăpostului tropăie de nerăbdare să despăducheze blana încâlcită, să dezinfecteze rănile purulente, să sterilizeze, să găsească adoptatori, să.., să…, să… Primarul zâmbește fericit, iubitorii de animale răsuflă ușurați, ONGurile sunt în extaz, televiziunea transmite imagini…

Promisiunile sunt mari, dar socoteala nu dă. Întrebat cum va face față cheltuielilor de întreținere ale respectivu-  lui mega-adăpost, primarul în funcție evită un răspuns concret informându-ne numai că viața unui animal în captivitate este foarte scurtă comparativ cu viața pe care ar fi putut-o avea în libertate. Și atunci vraja se destramă și vedem ceea ce conteză cu adevărat pentru cel captiv: gardurile de fier care îl vor  condamna pe veci la traiul intr-un perimetru de câțiva metri pătrați. Dar acest trai nu este viață – este doar o existență.

Această soluție, deținerea în adăposturi a câinilor fără stăpân, este ne-fezabilă. Câteva argumente:

1) Niciodată nu vor exista spații în adăposturi ca să cuprindă un procent semnificativ al câinilor fără stăpân. Ca să ofer cîteva cifre, Dog-Town, cel mai mare adăpost de stat din România zilelor noastre, are o capacitate ac- tuală de 2000 locuri în situația în care în țara noastră ar putea exista un număr aproximativ de 2 000 000 câini fără stăpân (un câine la 10 locuitori). Adică doar un câine la o mie ar ajunge în adăpost.

2) Presupunând că ar putea fi construite adăposturi suficiente pentru 1 milion de câini, costurile de întreținere a lor în adăposturi pentru o perioadă de câțiva ani sunt imposibil de suportat de către societate. Costul mediu de înterținere lunar al unui câine, incluzând hrana animalelor, salariile personalului, apa, lumina, electricitatea, căldura și medicamentele ar fi de 50 Euro. Ceea ce ar însemna 50 milioane de Euro lunar pentru un număr de 1 milion de câini, respectiv 600 000 000 Euro anual. Aceste cheltuieli ar fi drastic limitate dacă am avea în vedere un program de sterilizare a câinilor și returnare în teritoriu a celor blânzi – practic ar fi doar un cost de cca 50 Euro o singură dată reprezentând sterilizarea, prinderea și returnarea.

3) Ampalsamentul acestor mega-adăposturi se află la distanță mare de zonele urbane, zeci de kilometri, prin urmare procesul de adopție a câinilor din aceste adăposturi va fi îngreunat pe măsură.

Deținerea câinilor în adăposturi, dincolo de ineficiența practică, mai prezintă și probleme de ordin moral, social și ecologic . Astfel:

1) Este un atentat împotriva dreptului fundamental la libertate al animalelor. Atât timp cât un câine nu se dovedește a fi agresiv, privarea sa de libertate este un abuz. Există situații extreme de câini agresivi sau de câini care se află grupați în haite mari, care prin numărul lor pun în pericol siguranța cetățeanului. În aceste cazuri limită ar putea fi justificată ridicarea din teritoriu a acestor câini, dar, și în această situație, măsura deținerii lor în adăposturi trebuie să fie asociată cu măsuri de recuperare a acestor câini și programe susținute de adopție.

2) Mulți dintre câinii fără stăpân au protectori, persoane care îi îngrijesc pe spațiul public și care dezvoltă în timp relații de atașament față de aceste animale. Este o încălcare flagrantă a drepturilor cetățeanului înstrăinarea acestor câini, despărțrea de protectorii lor și ruperea brutală a legăturilor afective stabilite. Condiția omului modern este aceea de a trăi în aglomerări urbane, cei mai mulți oameni fiind condamnați la traiul în comun în blocurile de locuințe. În această situație, deținerea unor animale în apartament este de cele mai multe ori imposibilă. Cum omul este înainte de toate o ființă naturală, o ființă a cărei existență a fost în evoluția sa condiționată de relația cu celelalte animale și în mod special cu câinele, această propensiune a omului către animal, în special către câine, și viceversa este cât se poate de firească. Prin urmare, găsirea unor soluții de deținere a acestor animale în spațiile anexă ale condominiumului sau ale instituțiilor, parcurilor sau altor zone frecventate de orășean se justifică in mod necesar. De fapt, problema care se pune este mai degrabă acceptarea largă a biodiversității, a necesității co-existenței omului și animalelor non-umane inclusiv în spațiul urban (acest spațiu nefiind sustras legilor naturii și firii lucrurilor).

3) Este bine cunoscut faptul că suprimarea unei specii de animale din structura ecologică va afea efecte devastatoare asupra mediului și implicit asupra vieții omului. Rolul câinelui urban este, în această ecuație, acela de a controla populația de pisici, șoareci și șerpi. În plus, câinele a fost un fel de transformator al reziduurilor menajere, el hranindu-se cu resturile de la gospodării. Chiar și în zilele noastre gropile de gunoi sunt populate de câini care îndeplinesc această funcție.

În CONCLUZIE, problema câinelui comunitar trebuie tratată cu multă responsabilitate. Pe de o parte, este nevoie de educarea populației în spiritul adopției și deținerii responsabile de animale. Controlul eficient și responsabil al populației canine se face în primul rând prin măsuri de sterilizare a câinilor cu și fără stăpân și de prevenire a abandonului. Pe de altă parte, este necesară o perspectivă realistă, non-antropocentrică asupra poziției omului în cadrul biodiversității. Și nu în ultim rând, rezolvarea acestei probleme perene necesită o largă cooperare socială.

 
7 comentarii

Scris de pe Mai 5, 2012 în drepturile animalelor

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Eu nu îl votez pe Oprescu!

Trăim într-o lume nevrotică. Societatea contemporană îl privează pe individ de siguranța personală, de valori, îl alienează conducându-l spre un eșec din perspectivă umană. Dar până și nevroza noastră este valorificată, manipulată. ”Un copil a fost sfâșiat de câini”, ne anunță un post de televiziune. Și atunci, răspunsul nevrotic al unei părți mari a societății va fi: ”Să dispară TOȚI câinii! Cetatea este a cetățeanului, nu a câinilor!”. Oare de ce niciodată nu a fost difuzată știrea: ”O femeie a decedat văzând cum câinele pe care îl îngrijea de ani buni a fost capturat de hingheri” Acest lucru, din păcate, s-a întâmplat și el…

Politicienii își asigură un bun capital electoral promițând soluții mai mult sau mai puțin fățișe de exterminare a nefericitelor patrupede. Cei care nădăjduiesc să obțină voturile ambelor tabere anunță soluții ”umane” de rezolvare a problemei maidanezului: mega-adăposturile. Dar ce poate fi uman într-o societate în care mimarea cinismului este practicată cu succes în lipsa unui răspuns credibil? După ce actualul primar, cu o figură radioasă și un zâmbet satisfăcut, anunță ca pe un mare succes înființarea Dog Town (proiect ținul secret ca semn de sănătate mintală, ține să precizeze domnul Oprescu), un mega-adăpost la standarde europene unde toți câinii capitalei vor fi strânși (spre liniștirea celor care se tem de ei) și tratați regește (spre liniștirea celor care le simt lipsa), trebuie să ne lămurească cu ce bani va întreține acest adăpost cu miile de suflete ce vor fi exilate acolo. Și, ca și cum auzul cuvântului ”bani” ar fi declanșat o alchimie stranie în conștiința amabilului doctor Jekyll (care tocmai ne reamintise că este medic și respectă viața), aparența de umanitate din discursul domniei sale este anulată de maleficul Mr. Hyde care ne mărturisește cu dezinvoltură că un câine în captivitate nu trăiește decât o mică fracțiune din viața pe care ar fi avut-o în libertate! Prin urmare, banii nu vor fi o problemă.

Problema care rămâne este privarea individului de orice posibilitate de reîntoarcere la normalitate. Omul este o ființă naturală, o mică parte din complexul și fragilul echilibru al lumii. Avansul tehnologic și științific contemporan, paradoxal, a dus la izolarea noastră într-un univers artificial, mecanicist în care suntem noi înșine transformați într-un soi de automate… ”Cetatea este a cetațeanului, nu a câinilor!”- acest slogan este o mostră grăitoare de înstrăinare a omului de universul larg din care face parte, de pervertire a lui, de exilare într-un univers artificial care nu este ”acasă”. Poate că singura noastră speranță de a ne întoarce din acest exil, de a regăsi drumul spre ”acasă” vine tocmai dinspre această ființă mult-blamată: câinele urban, el, care nu are alt stăpân decât cerul, el, care rezistă arșiței și gerului, foamei și setei, câinele acesta murdar și plin de răni, uneori strivit de mașini atât de mult încât se imprimă în astfalt și care se încăpățânează să existe chiar și în ciuda măsurilor de exterminare la care l-a supus nevroza colectivă. El trece prin viața noastră discret, este acolo încăpățânându-se să ne arate că nu suntem singuri în univers și nici nu putem fi. Dacă îl vedem și îl auzim, dacă înțelegem acest mesaj pe care îl poartă, dacă ne înfrîngem dezgustul de a-i atinge blana murdară sau teama de el, dacă ne putem opri din goana noastră cotidiană dăruindu-i câteva clipe, o mângâiere, dacă sacrificăm din puținul nostru pentru a-i oferi lui un dumicat… Și dacă alegem să facem toate acestea în fiecare zi… atunci poate că disperarea și căutarea noastră comună au luat sfârșit. Ceva din universul mistic de odinioară în care fiecare om avea daimonul lui va fi fost recreat… Oameni și daimoni.

Odată treziți din oribila agonie a unui univers moral în care valoarea supremă este faptul accidental de a ne fi născut oameni, vom vedea limpede că nici un pretext și nici o ideologie menită să ascundă lăcomia, cruzimea sau nevroza colectivă nu ar putea să justifice ruperea acestei legături naturale, exilarea deopotrivă a noastră și a lui, câinele urban. ”Fără om și fără câine, câinele  și omul ar fi niște pribegi” (Tudor Arghezi).

 
Un comentariu

Scris de pe Mai 4, 2012 în drepturile animalelor