RSS

Arhivele lunare: mai 2012

Animalele: Obiect sau Subiect de drept?

De când ne naștem învățăm să privim animalele ca pe simple obiecte destinate uneia sau alteia dintre  nevoile noastre: ne hrănim cu carnea lor, ne îmbrăcăm cu pielea lor, le exploatăm în diferite munci, testăm pe ele produse dăunătoare… Valoarea animalelor este așadar privită ca fiind una instrumentală, condiționată de utilitatea pe care o au pentru noi. Această lecție de viață o deprindem la o vârstă la care cei mai mulți dintre noi nu au dezvoltat spiritul critic. Astfel educați, ajunși la maturitate, nici măcar nu ne gândim că animalele ar putea avea drepturi fundamentale care să limiteze dreptul nostru de a dispune de ele după bunul nostru plac. Iar dacă în fața noastră se ridică totuși problema drepturilor animalelor, prima noastră reacție este una de mirare și dezprobare: la ce bun să recunoaștem drepturi animalelor?

În filozofia contemporană, statutul juridic al animalelor este abordat din două perspective: animalele ca obiecte și animalele ca subiecte de drept.

Animalele ca obiecte. Conceptele juridice tradiționale privesc animalele ca obiecte ale drepturilor proprietarilor lor umani.  Altfel spus, animalele sunt proprietate iar proprietarii lor au dreptul absolut de dispoziție asupra acestora, inclusiv dreptul de a le distruge. În această accepțiune animalele nu au drepturi care să limiteze drepul oamenilor. Temeiul acestei concepții juridice se află în dependența istorică a omului de animal; animalele au avut un rol crucial pentru societățile umane care au dispus de ele: furnizau lapte, carne, asigurau transportul, muncile câmpului, piele, lână sau îngrășăminte pentru culturi. Chiar și cu acest statut de obiecte, animalele au ocupat un loc mare în sistemul drepturilor legale și al relațiilor sociale.

Animalele fiind obiecte însuflețite, cu capacitatea de a avea senzații oamenii au unele limitări relativ la felul cum dispun de acestea, în sensul de a nu le provoca suferințe inutile. Abuzurile și actele de cruzime față de animale sunt considerate moralmente rele și sunt sancționate de lege. Curentul de gândire utilitarist este cel care ne spune că în cumpănirea acțiunilor noastre trebuie să prevaleze cantitatea de plăcere față de cantitatea de durere pe care o producem celorlalți. Cum animalele sunt și ele ființe simțitoare, capabile, în starea de libertate, să își sporească beneficiul propriu căutând confortul și evitând disconfortul, se justifică extinderea acestui principiu utilitarist și la animale. Astfel, atunci când folosim aceste animale trebuie să ținem cont de a diminua pe cât posibil cantitatea de suferință pe care le-o producem.

Această abordare utilitaristă privind statutul animalelor este însă una limitată în privința beneficiului pe care il poate oferi animalelor. Dacă este să considerăm sacrificarea animalelor pentru hrană vom pune în balanță două tipuri de interese contradictorii: A) cantitatea de plăcere pe care rezultatul acestui act o va produce omului (asigurarea hranei) contra cantității de plăcere pe care cruțarea vieții animalului o va produce animalului (continuarea existenței) și: B) cantitatea de durere pe care infăptuirea acestui act o va produce animalului (suferința și moartea) cu cantitatea de durere pe care neînfăptuirea acestui act o va aduce omului (privarea de hrana animală). Cum soluționăm această dilemă?

Utilitariștii susțin următoarele: din perspecta beneficiului, viața animalelor crescute pentru hrană în crescătorii este mai bună decât ar fi fost dacă acestea erau libere (în libertate ar fi avut lipsuri în ce privește hrana, apa, adăpostul și ar fi fost expuse prădătorilor); din perspectiva suferinței, în măsura în care mijloacele de sacrificare ar fi ne-dureroase și nu ar provoca stres animalului, dat fiind că animalul nu are interesul de a-și continua existența (!), cantitatea de suferință în mod ideal ar fi una neglijabilă. Prin urmare, în condițiile în care omul va trata cu menajamente animalul, fără să îi provoace suferințe inutile, ar fi mai bine și pentru om și pentru animal  dacă acesta din urmă ar fi crescut pentru sacrificiu decât dacă ar fi liber.

Mulți dintre noi, nu putem fi de acord cu această concluzie utilitaristă și cu rolul de obiect al animalelor. În actuala economie de consum fermele intensive sunt orice altceva decât garantul unei vieți bune pentru animale; metodele standardizate de sacrificare nu țin cont decât de interesul proprietarului de a cheltui cât mai puțin: mașina de tocat carne este considerată un standard acceptabil pentru sacrificarea puilor de găină masculi care, nefiind folositori pentru ouă, sunt aruncați de vii, fără asomare în acest dispozitiv al morții (în Malayesia, investigațiile under-cover au descoperit cum McDonald`s folosea un astfel de dispozitiv uriaș pentru ”tocarea” vacilor, care erau aruncate de vii și neasomate în acest dispozitiv). În afară de suferințele la care sunt supuse animalele crescute de om pentru diversele utilități, noi simțim că animalele sunt mai mult decît obiecte, că ele au o valoare intrinsecă dincolo și independent de valoarea de folosință pe care o au pentru noi. Este posibil ca animalele să aibă drepturi opozabile omului?

Animalele ca subiect de drept. Tom Regan și Gary Francione sunt doi dintre cei mai renumiți apărători ai drepturilor animalelor. Ei susțin că animalele sunt potrivite pentru a fi subiecți de drept în virtutea capacităților lor cognitive (a se remarca accentul pus pe capacitățile cognitive ale animalelor, diferit de accentul pus de către utilitariști pe capacitîțile senzoriale), chiar dacă aceste capacități cognitive sunt limitate comparativ cu cele ale oamenilor sănătoși. Animalele non-umane nu sunt doar în lume, ele au conștiință de sine și înțeleg lumea în care trăiesc.Fără aceste atribute, specii mult mai vechi decât specia noastră nu ar fi putut supraviețui și nu s-ar fi putut adapta la modificările lumii.

Relativ la capacitatea lor cognitivă, animalele ar trebui să aibă același statut ca și persoanele cu dizabilități mentale (care și ele au o capacitate cognitivă foarte redusă comparativ cu a unui om sănătos) în privința drepturilor fundamentale: dreptul la viață, la integritae corporală și la libertate. Atât timp cât societatea omenescă recunoște persoanelor vulnerabile (persoane cu dizabilități mentale, persoane aflate în stare vegetativă prelungită, copii hidrocefalici, etc) drepturi până la limita capacității maxime de a le exercita, rigoarea logică și etică cere să recunoaștem și animalelor non-umane drepturile lor fundamentale, chiar dacă au capacități cognitive inferioare oamenilor sănătoși.

Există multe obiecțiuni care se aduc drepturilor animalelor. Unul dintre aceste argumente (Richard Epstein) este că o comparație la nivel cognitiv între oameni și animale trebuie să aibă în vedere nivelul cognitiv al unui om sănătos. Epstein nu justifică această pretenție și ea nu este nici una intuitvă. Mai mult, Epstein încearcă să sugereze că specismul (atitudine de discriminare a intereselor majore ale altei specii în favoarea intereselor mai mici ale speciei proprii) ar fi o atitudine naturală, pe care o împărtășesc toate animalele; spre exemplu, faptul că leul nu va vâna niciodata un alt leu, ci doar un animal din altă specie, ar demonstra că leul are o atitudine specistă, la fel și pentru alte animale. Dar acest fapt este explicabil în mod corect prin instinctul de prădător, iar nu printr-o reflecție complexă, descoperită deocamdată numai la om. Epstein încearcă să folosescă acest raționament pripit (specismul ca atitudine comună tuturor animalelor, naturală) pentru a-și putea justifica concluzia că eu-l generic nu este pregătit să renunțe la proprietatea asupra animalelor și nici nu trebuie.

O altă obiecțiune este ridicată de Peter Singer, anume că, deși are o anumită capacitate cognitivă, animalul nu are o cogniție autoreflexivă ca a omului (adică nu știe că știe ceva). Dar nici persoanele puternic dizabilitate nu au această capacitate cognitivă autoreflexivă și totuși au drepturi opozabile oamenilor sănătoși.

La nivel ideologic, filozofia drepturilor animalelor câștigă, răsturnând orice obiecțiune. Soarta animalelor depinde acum de rezultatul confruntării politice. Recunoașterea drepturilor fundamentale ale animalelor înseamnă abordarea de către toți oamenii a veganismului etic ca mod de viață. Personal, cred că acest lucru este posibil. Dacă civilizația de astăzi ne învață ceva bun, acest lucru este că nu mai depindem de animale pentru a supraviețui. Răul pe care îl provocăm acestora nu mai este un rău necesar. Este doar un rău pe care alegem să îl facem și pentru care suntem vinovați. Deocamdata, pedeapsa noastră este doar la nivel etic. Și cred că va veni o vreme în care a uciderea unui animal, indiferent de motiv, va fi judecată cu aceeași rigoare ca și uciderea unui om. Și așa și trebuie!

Reclame
 

De ce adăposturile pentru câini nu sunt o soluție

Se apropie alegerile locale. Toți candidații promit să rezolve problemele perene ale comunității. Pentru a fi credibili, ei se apucă de treabă pe ultima sută de metri: ba încep săparea unui șanț acolo unde oamenii așteaptă canalizare; ba descarcă o basculantă cu pietriș acolo unde au promis un drum… Cât privește câinele comunitar, viața acestuia a fost mereu negociată contra voturi; atunci când cetățeanul nu prezintă interes față de soarta maidanezilor, primarii promit o soluție rapidă și la îndemână- eutanasierea… Dar ce se întâmplă dacă opinia publică este divizată? Cum poate candidatul să își asigure susțierea de către ambele părți? Ei bine, a fost găsită o soluție și în acest caz, anume: adăpostul. Toți candidații promit să construiască adăposturi, care mai de care mai mari și mai moderne. Acolo, spun ei, câinii vor fi cazați, îngrijiți, hrăniți până la adopție sau până la obștescul sfârșit. În acest fel, cetățeanul va fi în siguranță, iar cei care sunt preocupați de soarta patrupedelor sunt și ei asigurați că acestea vor trăi bine.

Dar ce înseamnă viața într-un adăpost? Unul dintre candidați ne face o surpriză: un adevărat orășel al animalelor – Dog Town! Totul este nou, podelele strălucesc, pereții sunt imaculați, totul este scăldat de lumina spoturilor, gardurile despărțitoare au culoarea familiară a ierbii, căsuțele primitoare își așteaptă primii locatari, cabinetul medical este dotat până în dinți, personalul adăpostului tropăie de nerăbdare să despăducheze blana încâlcită, să dezinfecteze rănile purulente, să sterilizeze, să găsească adoptatori, să.., să…, să… Primarul zâmbește fericit, iubitorii de animale răsuflă ușurați, ONGurile sunt în extaz, televiziunea transmite imagini…

Promisiunile sunt mari, dar socoteala nu dă. Întrebat cum va face față cheltuielilor de întreținere ale respectivu-  lui mega-adăpost, primarul în funcție evită un răspuns concret informându-ne numai că viața unui animal în captivitate este foarte scurtă comparativ cu viața pe care ar fi putut-o avea în libertate. Și atunci vraja se destramă și vedem ceea ce conteză cu adevărat pentru cel captiv: gardurile de fier care îl vor  condamna pe veci la traiul intr-un perimetru de câțiva metri pătrați. Dar acest trai nu este viață – este doar o existență.

Această soluție, deținerea în adăposturi a câinilor fără stăpân, este ne-fezabilă. Câteva argumente:

1) Niciodată nu vor exista spații în adăposturi ca să cuprindă un procent semnificativ al câinilor fără stăpân. Ca să ofer cîteva cifre, Dog-Town, cel mai mare adăpost de stat din România zilelor noastre, are o capacitate ac- tuală de 2000 locuri în situația în care în țara noastră ar putea exista un număr aproximativ de 2 000 000 câini fără stăpân (un câine la 10 locuitori). Adică doar un câine la o mie ar ajunge în adăpost.

2) Presupunând că ar putea fi construite adăposturi suficiente pentru 1 milion de câini, costurile de întreținere a lor în adăposturi pentru o perioadă de câțiva ani sunt imposibil de suportat de către societate. Costul mediu de înterținere lunar al unui câine, incluzând hrana animalelor, salariile personalului, apa, lumina, electricitatea, căldura și medicamentele ar fi de 50 Euro. Ceea ce ar însemna 50 milioane de Euro lunar pentru un număr de 1 milion de câini, respectiv 600 000 000 Euro anual. Aceste cheltuieli ar fi drastic limitate dacă am avea în vedere un program de sterilizare a câinilor și returnare în teritoriu a celor blânzi – practic ar fi doar un cost de cca 50 Euro o singură dată reprezentând sterilizarea, prinderea și returnarea.

3) Ampalsamentul acestor mega-adăposturi se află la distanță mare de zonele urbane, zeci de kilometri, prin urmare procesul de adopție a câinilor din aceste adăposturi va fi îngreunat pe măsură.

Deținerea câinilor în adăposturi, dincolo de ineficiența practică, mai prezintă și probleme de ordin moral, social și ecologic . Astfel:

1) Este un atentat împotriva dreptului fundamental la libertate al animalelor. Atât timp cât un câine nu se dovedește a fi agresiv, privarea sa de libertate este un abuz. Există situații extreme de câini agresivi sau de câini care se află grupați în haite mari, care prin numărul lor pun în pericol siguranța cetățeanului. În aceste cazuri limită ar putea fi justificată ridicarea din teritoriu a acestor câini, dar, și în această situație, măsura deținerii lor în adăposturi trebuie să fie asociată cu măsuri de recuperare a acestor câini și programe susținute de adopție.

2) Mulți dintre câinii fără stăpân au protectori, persoane care îi îngrijesc pe spațiul public și care dezvoltă în timp relații de atașament față de aceste animale. Este o încălcare flagrantă a drepturilor cetățeanului înstrăinarea acestor câini, despărțrea de protectorii lor și ruperea brutală a legăturilor afective stabilite. Condiția omului modern este aceea de a trăi în aglomerări urbane, cei mai mulți oameni fiind condamnați la traiul în comun în blocurile de locuințe. În această situație, deținerea unor animale în apartament este de cele mai multe ori imposibilă. Cum omul este înainte de toate o ființă naturală, o ființă a cărei existență a fost în evoluția sa condiționată de relația cu celelalte animale și în mod special cu câinele, această propensiune a omului către animal, în special către câine, și viceversa este cât se poate de firească. Prin urmare, găsirea unor soluții de deținere a acestor animale în spațiile anexă ale condominiumului sau ale instituțiilor, parcurilor sau altor zone frecventate de orășean se justifică in mod necesar. De fapt, problema care se pune este mai degrabă acceptarea largă a biodiversității, a necesității co-existenței omului și animalelor non-umane inclusiv în spațiul urban (acest spațiu nefiind sustras legilor naturii și firii lucrurilor).

3) Este bine cunoscut faptul că suprimarea unei specii de animale din structura ecologică va afea efecte devastatoare asupra mediului și implicit asupra vieții omului. Rolul câinelui urban este, în această ecuație, acela de a controla populația de pisici, șoareci și șerpi. În plus, câinele a fost un fel de transformator al reziduurilor menajere, el hranindu-se cu resturile de la gospodării. Chiar și în zilele noastre gropile de gunoi sunt populate de câini care îndeplinesc această funcție.

În CONCLUZIE, problema câinelui comunitar trebuie tratată cu multă responsabilitate. Pe de o parte, este nevoie de educarea populației în spiritul adopției și deținerii responsabile de animale. Controlul eficient și responsabil al populației canine se face în primul rând prin măsuri de sterilizare a câinilor cu și fără stăpân și de prevenire a abandonului. Pe de altă parte, este necesară o perspectivă realistă, non-antropocentrică asupra poziției omului în cadrul biodiversității. Și nu în ultim rând, rezolvarea acestei probleme perene necesită o largă cooperare socială.

 
7 comentarii

Scris de pe mai 5, 2012 în drepturile animalelor

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Eu nu îl votez pe Oprescu!

Trăim într-o lume nevrotică. Societatea contemporană îl privează pe individ de siguranța personală, de valori, îl alienează conducându-l spre un eșec din perspectivă umană. Dar până și nevroza noastră este valorificată, manipulată. ”Un copil a fost sfâșiat de câini”, ne anunță un post de televiziune. Și atunci, răspunsul nevrotic al unei părți mari a societății va fi: ”Să dispară TOȚI câinii! Cetatea este a cetățeanului, nu a câinilor!”. Oare de ce niciodată nu a fost difuzată știrea: ”O femeie a decedat văzând cum câinele pe care îl îngrijea de ani buni a fost capturat de hingheri” Acest lucru, din păcate, s-a întâmplat și el…

Politicienii își asigură un bun capital electoral promițând soluții mai mult sau mai puțin fățișe de exterminare a nefericitelor patrupede. Cei care nădăjduiesc să obțină voturile ambelor tabere anunță soluții ”umane” de rezolvare a problemei maidanezului: mega-adăposturile. Dar ce poate fi uman într-o societate în care mimarea cinismului este practicată cu succes în lipsa unui răspuns credibil? După ce actualul primar, cu o figură radioasă și un zâmbet satisfăcut, anunță ca pe un mare succes înființarea Dog Town (proiect ținul secret ca semn de sănătate mintală, ține să precizeze domnul Oprescu), un mega-adăpost la standarde europene unde toți câinii capitalei vor fi strânși (spre liniștirea celor care se tem de ei) și tratați regește (spre liniștirea celor care le simt lipsa), trebuie să ne lămurească cu ce bani va întreține acest adăpost cu miile de suflete ce vor fi exilate acolo. Și, ca și cum auzul cuvântului ”bani” ar fi declanșat o alchimie stranie în conștiința amabilului doctor Jekyll (care tocmai ne reamintise că este medic și respectă viața), aparența de umanitate din discursul domniei sale este anulată de maleficul Mr. Hyde care ne mărturisește cu dezinvoltură că un câine în captivitate nu trăiește decât o mică fracțiune din viața pe care ar fi avut-o în libertate! Prin urmare, banii nu vor fi o problemă.

Problema care rămâne este privarea individului de orice posibilitate de reîntoarcere la normalitate. Omul este o ființă naturală, o mică parte din complexul și fragilul echilibru al lumii. Avansul tehnologic și științific contemporan, paradoxal, a dus la izolarea noastră într-un univers artificial, mecanicist în care suntem noi înșine transformați într-un soi de automate… ”Cetatea este a cetațeanului, nu a câinilor!”- acest slogan este o mostră grăitoare de înstrăinare a omului de universul larg din care face parte, de pervertire a lui, de exilare într-un univers artificial care nu este ”acasă”. Poate că singura noastră speranță de a ne întoarce din acest exil, de a regăsi drumul spre ”acasă” vine tocmai dinspre această ființă mult-blamată: câinele urban, el, care nu are alt stăpân decât cerul, el, care rezistă arșiței și gerului, foamei și setei, câinele acesta murdar și plin de răni, uneori strivit de mașini atât de mult încât se imprimă în astfalt și care se încăpățânează să existe chiar și în ciuda măsurilor de exterminare la care l-a supus nevroza colectivă. El trece prin viața noastră discret, este acolo încăpățânându-se să ne arate că nu suntem singuri în univers și nici nu putem fi. Dacă îl vedem și îl auzim, dacă înțelegem acest mesaj pe care îl poartă, dacă ne înfrîngem dezgustul de a-i atinge blana murdară sau teama de el, dacă ne putem opri din goana noastră cotidiană dăruindu-i câteva clipe, o mângâiere, dacă sacrificăm din puținul nostru pentru a-i oferi lui un dumicat… Și dacă alegem să facem toate acestea în fiecare zi… atunci poate că disperarea și căutarea noastră comună au luat sfârșit. Ceva din universul mistic de odinioară în care fiecare om avea daimonul lui va fi fost recreat… Oameni și daimoni.

Odată treziți din oribila agonie a unui univers moral în care valoarea supremă este faptul accidental de a ne fi născut oameni, vom vedea limpede că nici un pretext și nici o ideologie menită să ascundă lăcomia, cruzimea sau nevroza colectivă nu ar putea să justifice ruperea acestei legături naturale, exilarea deopotrivă a noastră și a lui, câinele urban. ”Fără om și fără câine, câinele  și omul ar fi niște pribegi” (Tudor Arghezi).

 
Un comentariu

Scris de pe mai 4, 2012 în drepturile animalelor