RSS

Câinele Urban

19 iun.

”Dintre toate creaturile, cea mai apropiată de om este câinele” – Konrad Lorenz, Man meets Dog

Povestea comună a omului și a câinelui începe cu cca 14.000 ani în urmă, perioadă din care datează primele oseminte de câine găsite în apropierea zonelor tranzitate de om. Cu cca 14.000 de ani în urmă, câinele a început să se apropie de triburile nomade, găsind astfel o nouă sursă de hrană provenită din resturile rezultate de la campamentele omenești. Această apropiere a câinelui s-a dovedit benefică pentru omul preistoric, câinele fiind un bun ajutor în procurarea hranei (pentru urmărirea și localizarea vânatului rănit), în apărare (lătratul câinelui funcționa ca o veritabilă ”alarmă”, omul nemaifiind într-o stare permanentă de alertă și putând astfel desfășura alte activități), chiar și în luptă. Unele studii antropologice sugerează că această simbioză între om și câine ar fi fost hotărâtoare în supraviețuirea Homo Sapiens arhaic împotriva unui competititor altminteri mai robust, Homo Neanderthalensis. În vreme ce strămoșul omului modern a creat cu câinele o tovărășie reciproc benefică, Neanderthalienii nu. Iar această cooperare între cele două specii (Homo Sapiens arhaic și strămoșul câinelui) ar fi putut reprezenta diferența între supraviețuire și extincție. Putem asuma că selecția naturală a operat în favoarea strămoșilor noștri tocmai datorită acestei afinități a lor față de câine. Altfel spus, legătura noastră naturală cu câinele face parte din natura umană.

Această simbioză a determinat o co-evoluție aparte, cu modificări adaptive ale ambelor specii. Deși multă vreme s-a crezut că omul preistoric ar fi domesticit câinele, studii recente sugerează o cu totul altă interpretare. Separarea câinelui de strămoșul său, Canis Lupus (lupul cenușiu), este datată în urmă cu cca 135.000 ani, cu mult înaintea primelor semne de domesticire a animalelor de către om. Această separare este mai degrabă o autodomesticire. Domesticirea câinelui prin selecție artificială și transformarea lui în actualele rase de câini are loc mult mai târziu și având ca punct de plecare nu lupul, ci o specie deja desprinsă din lup, câinele care avea o anumită dependență de așezările omenești, respectiv de resturile alimentare care proveneau de acolo. Acest strămoș al câinelui de astăzi s-a transformat dintr-o specie predominant vânătoare într-o specie predominant ”gunoieră”. O ipoteză a acestei autodomesticiri, Richard Dawkins: ”The truth dogs reveal about evolution” (sursa: http://www.avsabonline.org/avsabonline/images/stories/Current_Articles_Trends/richard%20dawkins%20article.doc ).

Cât privește adaptarea omului la această coabitare, impactul asupra noastră a modului de organizare a lupului, ”etica” haitei este cel puțin la fel de mare ca impactul omului asupra transformării câinelui arhaic în câinele de astăzi. Sociabilitatea și capacitatea de cooperare a canidelor sunt trăsături naturale mult mai vechi pe scara evoluției comparativ cu apariția societății omenești. De aceea unii cercetători avansează ipoteza ”lupificării” omului în ce privește comportamentul, obiceiurile, etica. Cu alte cuvinte, strămoșul nostru a învățat să trăiască alături de câinele primitiv, adoptându-i modul de viața în grup, învățând să coopereze și să împartă riscurile, sporindu-și astfel șansele de supraviețuire. Astfel omul a ajuns în vârful piramidei trofice, așa cum lupul s-a dovedit prădător apex cu mai bine de un milion de ani în urmă. Pentru mai multe detalii, Wolfgang M. Schleidt / Michael D. Shalter ”Co-evolution of Humans and Canids” (sursa: http://www4.uwsp.edu/psych/s/275/science/coevolution03.pdf)

Ce putem spune despre câinele modern? Domesticirea lui în sensul dependenței totale față de om, ca animal de companie, a făcut ca rolul acestuia în ecosistem să fie aproape nul. Totuși există o nișă ecologică a câinelui urban (liber), care trăiește în semi-dependență față de om fiind consumator apex al resturilor menajere ale gospodăriilor omenești și consumator secundar al populațiilor de rozătoare sau păsări.

Adaptarea câinelui urban (liber) la stilul de viață tehnologizat al vremurilor moderne este uimitoare: putem vedea câini care traversează strada pe culoarea verde a semaforului sau pe la trecerea de pietoni, câini care călătoresc cu autobuzul sau chiar cu metroul. In general, câinele urban are acces la surse de hrană, apă și adăpost. Principala cauză a mortalității în rândul câinilor liberi o reprezintă accidentele rutiere, urmată de intervenția omului (serviciile de ecarisaj); cazurile de moarte prin înfometare sau frig sunt rare în rândul câinilor urbani.

Relația dintre om și câinele urban continuă să fie benefică ambelor specii. Această legătură specială dintre om și câine a reușit să supraviețuiască nenumăratelor transformări ale societății omenești de la stadiul de vânatori / culegători la stadiul de cetățeni ai urbei moderne. Atașamentul omului față de animale și în special față de câine izvorăște, după cum am văzut, din chiar profunzimile (filogenetice ale) ființei omenești, este o întoarcere la natură. Viața contemporană puternic tehnologizată, explozia demografică omenească, societatea de consum a zilelor noastre au creat un micro-cosmos în care omul este înstrăinat de natură. Această alienare a omului modern se concretizează într-un profund sentiment de izolare, de pierdere a valorilor morale care odinioară ne ghidau existența, de pierdere a siguranței de sine și a sensului vieții. Prezența câinelui urban în viața omului modern este un factor terapeutic incontestabil pentru îmbunătățirea calității vieții noastre. Prezența câinelui urban în viața noastră contribuie la reducerea stress-ului, alinarea singurătății, creșterea sentimentului de siguranță și a tendinței de socializare. În acest sens, http://www.nal.usda.gov/awic/companimals/assist.htm

Urbanizarea accentuată, condiția locativă a omului modern (traiul în apartamente de bloc) fac de multe ori imposibilă prezența câinelui în viața noastră ca animal de companie. De aceea, manifestarea absolut firească de apropiere a omului de câine a luat forma îngrijirii acestor animale în spațiile adiacente condominiumurilor, instituțiilor, etc. Dealtfel această formă de semi-dependență a câinelui față de om corespunde primelor stadii de coabitare și colaborare a celor două specii, atunci când câinele avea libertate de mișcare fiind doar semi-dependent de așezările omenești de la care își procura hrana, înainte ca omul să circumscrie spațiul de mișcare al câinelui la proprietatea individuală.

Din păcate, o parte a societății omenești nu consideră prezența câinelui în viața noastră ca fiind un factor legitim, exercitând o seamă de măsuri de natură a restrânge posibilitatea noastră de a relaționa cu câinele și de a ne deschide astfel către universul natural non-antropocentric. Această atitudine de rezistență împotriva înclinației noastre firești de întoarcere către natură, de relaționare cu ființele non-umane, în special cu câinele, poate atinge diferite intensități, îmbrăcând uneori haina abuzului. De cele mai multe ori, managementul populației câinilor liberi îmbracă forma radicală a exterminării acestora de către serviciile de ecarisaj ale administrațiilor locale. În fiecare an, zeci de milioane de câini și pisici fără stăpân sunt uciși în adăposturile din lume sub pretextul ”siguranței cetățeanului”. Multe dintre aceste animale au fost hrănite și adăpostite pe lângă blocuri sau alte spații urbane, oamenii dezvoltând astfel legături de atașament față de ele. Ruperea brutală a acestor legături prin capturarea și uciderea câinilor urbani liberi reprezintă o traumă psihologică majoră pentru protectorii lor umani, tocmai în virtutea propensiunii naturale a omului către câine. Această situație a dus la apariția multiplelor cazuri de ”colecționari”, persoane care, încercând să salveze animalele libere de soarta care le aștepta în adăposturi, ”adună” în incita proprietății lor un număr mult prea mare de animale. De cele mai multe ori, aceste cazuri se soldează cu procese de evacuare din condominiumuri a ”colecționarilor” sau de confiscare a animalelor pe care aceștia le adăpostesc în interiorul proprietății lor – ceea ce reprezintă o formă de abuz a societății împotriva individului în sensul în care prin aceste măsuri coercitive este sancționată și reprimată, de cele mai multe ori fără necesitate, o înclinație absolut normală, naturală a acestor oameni față de animale.

Care sunt cauzele acestei atitudini intolerante a societății contemporane față de prezența câinelui urban liber în viața orășeanului? În primul rând, este vorba de puternica mentalitate antropocentrică a societății occidentale iudeo-creștine a cărei axiomă este că natura (inclusiv locuitorii ei non-umani) are numai o valoare instrumentală, adică există pentru a-l servi pe om. Principiul prevalenței beneficiului uman asupra bunăstării celorlalte animale (și implicit asupra drepturilor acestora) care derivă de aici continuă să subziste în conștiința multora ca un adevăr auto-evident, dar mișcările contemporane pentru drepturile animalelor câștigă teren obținând succese valoroase în ce privește impunerea unor limte în calea atitudinii discreționare cu care omul a dispus de celelalte ființe. Având în vedere această atitudine antropocentrică și dat fiind că rolul istoric al câinelui în existența noastră a devenit astăzi caduc, acest animal este văzut de către mulți ca fiind practic ”inutil” sau chiar ”dăunător”, considerându-se necesară ”stârpirea” lui, fără nici o altă considerație referitoare la nișa lui ecologică sau la rolul psihologic pozitiv pe care prezența lui ar avea-o în viața multor oameni, cu atât mai puțin la interesele acestui animal.

Un alt posibil motiv al idiosincrasiei orășeanului obișnuit față de câinele ce cutreieră singur străzile urbei îl reprezintă îndoctrinarea sistematică la care recurg liderii noștri politici atunci când ne transmit prin toate mijloacele mass-media că el, câinele urbei, nu este prietenul milenar al omului, tovarășul și călăuza noastră, ci inamicul public numărul unu! Câinele comunitar reprezintă de multă vreme o afacere profitabilă pentru aceia care dețin puterea politică și care, sub pretextul stârpirii lui, manipulează sume importante de bani pentru propășirea personală. Este adevărat, există o conivență între putere și cetățean, un soi de ”flatare a simțului de conservare a omului de prisos”, cum spunea Arghezi, la care se dedau cu iscusință cei ce dețin în vârful pixului destinele obștei și în care se complac cetățenii ”cumsecade”. Sloganuri electorale de genul ”Cetatea este a cetățeanului, nu a câinelui” prezintă omul ca pe o ființă ne-naturală, iar pe activistul pro-drepturile animalelor ca pe un idolatru ce se închină la statuia câinelui. Adevărul este că dacă vorbim de idolatrie, realitatea devastatoare a zilelor noastre este ”zeificarea omului” într-o asemenea măsură încât unii cetățeni pot pretinde fără rușine și fără sancțiune morală, ca pe un lucru firesc, uciderea porumbeilor pe motiv că ”murdăresc” fațadele imobilelor sau strică țiglele acoperișurilor, toate acestea în contextul în care există alternative umane pentru rezolvarea tuturor acestor probleme ale urbei. Dealtfel, esența problemei este tocmai existența ”alternativelor umane” care fac ne-necesare metodele primitive, barbare care nu fac cinste omului ”civilizat” al vremii.

În cele ce urmează voi încerca să răspund principalelor obiecțiuni care sunt ridicate împotriva acceptării de către om a statutului câinelui urban (liber!) și în genere împotriva coabitării noastre alături de această specie în semi-dependență față de om.

Obiecțiunea întâi: Câinele urban liber reprezintă un pericol pentru cetățean. În România, mai multe mii de cetățeni sunt mușcați anual de câinii fără stăpân, ne arată statisticile furnizate de Institutul de Boli Infecțioase ”Matei Balș”. De asemenea, în ultimii 20 de ani au fost înregistrate câteva cazuri de deces cauzate de mușcăturile maidanezilor. Prin urmare, se justifică adoptarea de măsuri drastice pentru ”stârpirea” acestora de vreme ce câinii liberi au un potențial periculos.

Răspuns la obiecțiunea întâi. Cu toții suntem de acord că ”siguranța cetățeanului” este un deziderat legitim – de aceea sunt întemeiate măsurile represive contra celor care atentează la aceasta. Întemeiate sunt și măsurile ”preventive” acolo unde asemenea măsuri pot fi luate, cu precizarea esențială că ”prevenția” nu poate și nu trebuie să justifice pedepsirea nevinovatului! Pentru a ne edifica asupra chestiunii în cauză, vom considera câteva situații statistice. Institutului de Medicină Legală ”Mina Minovici” indică accidentele rutiere drept cauza principală a deceselor accidentale: anual în România mor până la 3000 persoane în accidente rutiere și până la 9000 persoane sunt grav rănite (vezi și statistica ETSC în acest sens). Pentru reducerea numărului de accidente pot fi luate unele măsuri ”preventiv” cum ar fi reducerea limitei legale de viteză, sancțiuni mai mari pentru încălcarea normelor de circulație rutieră, etc. Dar ce ar însemna ca în numele ”prevenției” să încălcăm principiul care interzice pedepsirea nevinovatului?! Ar însemna, spre exemplu, să anulăm permisul de conducere al tuturor șoferilor, inclusiv al celor care nu au comis niciodată o contravenție, pentru că unii șoferi încalcă în mod constant normele de circulație rutieră. Sau să condamnăm ”preventiv” la ani grei de închisoare toți șoferii, pentru că unii șoferi au cauzat accidente mortale din culpă! Probabil că dacă am aplica asemenea măsuri ”preventive”, numărul deceselor cauzate de accidentele rutiere ar tinde către zero… Și totuși, nici un factor decident nu poate gândi serios la o asemenea ”opțiune” – deși o anumită presiune socială în sensul adoptării unor măsuri draconice probabil că există în rândul victimelor unor asemenea tragedii. Ce putem spune despre aplicarea unor măsuri ”preventive” împotriva fenomenului infracțional? Anual în România sunt până la 600 de omucideri datorate fenomenului infracțional. Putem accepta ca ”prevenție” întemnițarea tuturor oamenilor (sau condamnarea lor la moarte în unele sisteme judiciare!) doar pentru că unii sunt criminali? Putem accepta măcar restrângerea libertăților individuale ale tuturor cetățenilor doar pentru că unii cetățeni abuzează de libertatea personală? Desigur, nu! Pentru că pedepsirea nevinovatului este intrinsec rea. Revenind acum la discuția noastră și aplicând principiul de bază al logicii: ”la cazuri similare, o judecată similară” putem pedepsi ”preventiv” toți câinii pentru că unii sunt agresivi? Răspunsul corect este: nu! Dacă o suferință incomparabil mai mare, dacă incomparabil mai multe pierderi de vieți omenești (în cazul accidentelor rutiere, spre exemplu) nu pot justifica pedepsirea nevinovatului, de ce atunci ar trebui să declanșăm o ”cruciadă” împotriva câinelui urban pentru incomparabil mai puțin (cazurile de decese omenești cauzate de câini sunt sporadice)?! Sunt convinsă că mulți dintre cititori nu sunt satisfăcuți de această încheiere, nu se simt ”protejați”. Ei vor obiecta în continuare că toți câinii au un potențial agresiv, este doar o chestiune de timp până vor sfârteca un cetățean ”cumsecade”… Dar acest tip de raționament poate fi extins la oricare dintre cazurile precedente: putem spune că toți șoferii prezintă un pericol ”potențial”, toți cei homeless prezintă un pericol social ”potențial” ș.a.m.d. Dar nu putem lua în calcul ca soluție privarea lor de libertate. Pentru că a fi șofer nu este un delict! Pentru că a nu avea casă nu este un delict! Și nici a fi ”stray” nu este un delict! Numai dacă avem o puternică prejudecată antropocentrică putem susține în pofida evidenței logice că este acceptabil să ”stârpim” toți câinii ”preventiv” doar pentru că unii provoacă probleme cetățeanului. Pentru cei care nu au o asemenea prejudecată, pentru cei care acceptă ca pe un adevăr evident că dacă viața valorează ceva, ea este valoroasă indiferent de forma pe care o îmbracă, putem conchide că nu se justifică măsuri de privare de libertate a tuturor câinilor urbani ”preventiv ”, ci numai a celora care s-au dovedit agresivi (cf OUG 55/2002, art.2).

Obiecțiunea a doua: Faptul că omul este fără scăpare victima unor factori tanatogeneratori datorați acțiunii omului nu înseamnă să acceptăm extinderea cauzelor aducătoare de moarte prin acceptarea câinilor urbani liberi. Cu alte cuvinte, dacă suntem victimele accidentelor de circulație, ale infractorilor, pedofililor, violatorilor, etc nu înseamnă să ne ”oferim” victime și câinilor.

Răspuns la a doua obiecțiune. Această obiecțiune, deși diferită ca formulare, se înscrie în limitele logice ale primei obiecțiuni. Faptul că nu putem pedepsi nevinovatul nu inseamnă că ne ”oferim” ca victime șoferilor, infractorilor, pedofililor sau violatorilor. Ideea este că dreptul nostru la ”siguranță” se oprește acolo unde începe dreptul celuilalt la viață, integritate corporală sau libertate. Așa cum ne putem apăra de pericolele omenești sus-menționate prin reguli de circualație mai drastice, prin sisteme de alarmă sau de auto-apărare, etc care au un caracter ”preventiv” dar fără să pedepsească nevinovatul sau să încalce drepturile celorlalți, așa putem să ne apărăm și în cazul câinelui urban dar respectând principiile enumerate mai sus. Distrugerea în masă, indiferent de numele ei, nu mai este un rău necesar. Astăzi avem metode civilizate de ”prevenție” a atacurilor canine: sterilizarea câinilor fără stăpân este cea mai importantă dintre metodele de prevenție pentru că va reduce numărul câinilor liberi și motivele care îi determină pe aceștia să se asocieze în haite sau să fie agresivi; folosirea dispozitivelor moderne și ne-letale de apărare sunt o altă metodă prin care ne putem apăra de câinele urban în situațiile în care s-ar impune. Nu în ultimul rând, campaniile educative pe care autoritățile au obligația să le efectueze ne pot învăța multe lucruri despre comportamentul câinelui și despre modul sănătos și corect de a relaționa cu acesta. Și aici anticipez insatisfacția acelora care consideră ”acceptabilă” pedepsirea nevinovatului atunci când este vorba de animalele non-umane. Dar, cum spuneam mai sus, ”siguranța cetățeanului” nu poate să justifice moralmente (și nici nu trebuie) încălcarea drepturilor fundamentale ale nici unei ființe vii, nici ale câinelui urban atât timp cât acesta se dovedește inofensiv. Din păcate, trăim încă într-o cultură ”specistă” care face posibilă la nivel legislativ adoptarea unor măsuri care încalcă principiul ce interzice pedepsirea nevinovatului (și anume, nimic nu justifică pedepsirea nevinovatului, aceasta este intrinsec rea) atunci când este vorba de animalele non-umane. Este sarcina pe termen mediu și lung a activiștilor pentru drepturile animalelor de a construi o societatea justă, non-discriminatorie pentru toate făpturile.

Obiecțiunea a treia: Prezența câinelui urban liber reprezintă un factor de stres pentru cetățenii care se tem de câini.

Răspuns la a treia obiecțiune. Teama de câine (chinofobia), ca orice fobie, reprezintă o stare patologică. Nu putem genera reguli care să modeleze lumea în care trăim pornind de la aceste stări psihice patologice. Așa cum unii oameni se tem de câini, există și oameni care se tem de oameni (antropofobie). Dacă ar fi să generăm norme pornind de la aceste fobii, de exemplu să decretăm că este acceptabilă moralmente ”stârpirea” tuturor câinilor pentru că unii oameni se tem de câini, ce s-ar întâmpla în cazul antropofobiei? Mergând pe același raționament, ar însemna să decretăm aceeptabilă moralmente uciderea întregii specii omenești pentru că unii oameni se tem de oameni! Desigur, ceea ce se întâmplă în lumea noastră nu este întotdeauna ceea ce ”trebuie” să se întâmple, nici dacă am avea cele mai juste norme, iar fobiile care chinuie mintea unor oameni pot fi cauza abuzurilor. De aceea mass-media poartă răspunderea pentru difuzarea într-o manieră alarmistă, cu scopul maximizării audienței, a unor știri referitoare la cazuri de agresiune canină. Efectul acestei politici mediatice este devastator nu numai în ce privește isteria colectivă dar și crearea unei mari tensiuni între diferite categorii sociale. În acest context, subliniez încă o dată rolul hotărâtor pe care îl au autoritățile în efectuarea de emisiuni educative difuzate la ore de maximă audiență.

Obiecțiunea a patra: Victimele care au supraviețuit atacurilor canine rămân traumatizate pentru o mare parte a vieții lor, chiar și pentru întreaga viață. Vederea pe stradă a câinilor liberi, chiar dacă nu sunt agresivi, reprezintă o tortură psihică pentru cei care au fost victimele unui atac canin.

Răspuns la obiectiunea a patra. Și victimele unui accident rutier pot rămâne traumatizate pentru întreaga viață. Aceasta nu înseamnă că am fi îndreptățiți să pedepsim toți șoferii pentru că unul anume ne-a provocat o mare suferință. Și chiar dacă am putea să ne facem ”dreptate” singuri, tragedia noastră nu și-ar afla aici sfârșitul! Nimic nu va aduce înapoi pe cei pierduți și nici nu va reinstala în conștiința noastră starea de încredere pe care am avut-o cândva în lume. Nici pedepsirea nevinovatului nu va avea acest efect vindecător pentru sufletul nostru. Căci binele la care aspirăm cu toții, liniștea noastră nu pot fi obținute cu prețul sacrificării celor fără vină! Ca ființe cu o rațiune morală superioară celorlalte viețuitoare trebuie să înțelegem că suferința celor nevinovați nu va răscumpăra suferința noastră; să credem contrariul, ar fi un păgânism! Cum spuneam mai sus, experiențele traumatizante personale nu pot și nici nu trebuie să stea la baza generalizărilor, cu atât mai puțin a celor ”normative”. Dimpotrivă, o judecată dreaptă presupune o anumită ”distanță” de cele întâmplate, de aceea nu este permis să pedepsim nevinovatul în căutarea unei alinări pentru suferința noastră.

Obiecțiunea a cincea. Infractorul uman răspunde pentru fapta lui, stă în fața justiției și suportă consecințele faptei lui pe când câinele urban nu raspunde pentru faptele sale. De aceea suntem îndreptățiți să privăm de libertate ”preventiv” toți câinii.

Răspund la obiecțiunea a cincea pornind de la conceptul de ”răspundere”. Sistemele punitive au un dublu rol: pe de o parte de ”prevenție” (descurajarea făptuitorilor de a mai comite alte delicte), pe de altă parte de ”compensare” (satisfacția victimei prin pedeapsa suferită de făptaș). Dacă prin ”răspunderea” vinovatului înțelegem ”incapacitarea” acestuia de a mai comite alte delicte, atunci câinele urban este cel mai ”responsabil” dintre făptuitori în sensul în care, dacă ”făptuiește” un delict (mușcă) va fi privat pentru totdeauna de libertatea de a mai cutreiera străzile urbei, putând spera cel mult (dacă vor fi înlăturate cauzele agresivității) să slujească unui stăpân. Dacă prin ”răspundere” dorim ”satisfacție” într-un sens în care numai pedepsirea unui făptaș omenesc ne-ar putea aduce, vă întreb: ce satisfacție puteți spera să obțineți prin condamnarea unui ”aurolac” care v-a înțepat cu un ac contaminat, distrugându-vă viitorul? Sau a unui bolnav psihic? Sau a unui homeless pentru care celula închisorii ar fi mai confortabilă decât canalul în care se adăpostește? Ce are de ”pierdut” o asemenea făptură pe măsura pierderii noastre? Ce procese de conștiință s-ar putea declanșa în mintea unui om rupt de realitate? Aceasta nu înseamnă că putem pretinde în mod legitim pedepsirea ”preventivă” a acestor defavorizați ai sorții… De ce am fi mai neîngăduitori cu câinele urbei? Este el mai vinovat decât acești nefericiți cărora nici o pedeapsă nu poate să le mai ia nimic? Din nou afirm fără putință de eroare că nici o ”prevenție” și nici o ”satisfacție” nu justifică privarea de libertate sau exterminarea unor ființe care nu și-au dovedit vina!

Obiecțiunea a șasea: Câinii fără stăpân ne atacă atunci când plimbăm propriul câine. Prin urmare au potențial agresiv și trebuie ridicați de pe stradă.

Răspuns la a șasea obiecțiune. Puțini dintre noi cunoaștem limbajul câinelui. Faptul că un câine fără stăpân ”adoptat” pe lângă bloc latră și abordează o anumită atitudine corporală când trecem cu câinele nostru în lesă, nu înseamnă că ne va ataca. Necunoașterea noastră amplifică și deformează de cele mai multe ori în imaginația noastră un mesaj normal de ”avertizare”, pe care îl interpretăm ca pe un iminent atac. Există și situații în care un câine liber atacă propriul nostru câine, caz în care se impune ridicarea acestuia din teritoriu, nemaiputând fi lăsat nesupravegheat. Din păcate, în spatele acestei obiecțiuni se ascunde un conglomerat de superioritate și intoleranță pe care stăpânii de câini, de cele mai multe ori de rasă, îl nutresc față de câinii urbani liberi și față de protectorii acestora. Se impune întrebarea: de câte ori stăpânii de câini (de rasă) nu îi asmut pe aceștia împotriva unor maidanezi pașnici? Personal am trăit o asemenea experiență (traumatizantă, de ce nu?!) soldată din fericire cu răniri minore ale maidanezului. Și multe alte cazuri de asemenea abuzuri sunt consemnate zilnic pe rețelele de socializare. Cine ”răspunde” pentru asemenea abuzuri ale stăpânilor de câini (de rasă) asupra maidanezilor? Ar fi oare justificat, mergând pe logica obiecțiunilor anterioare, să interzicem posedarea de câini (de rasă)?

Obiecțiunea a șaptea: Câinii fără stăpân răspândesc boli transmisibile la om, unele dintre ele letale. Prin urmare este justificat să îi stârpim, așa cum procedăm cu dăunătorii.

Răspuns la obiecțiunea a șaptea. Această obiecțiune reprezintă probabil expresia cea mai acută a umanismului exacerbat: să pui un semn de egalitate între virusuri, paraziți sau alte peste și mamiferele complexe (non-umane) care au conștiință de sine și înțeleg lumea în care trăiesc! Câinele liber al urbei nu este o boală sau un virus deși uneori poartă asemenea boli transmisibile omului sau paraziți, cum și omul poate purta și transmite boli altor oameni. Este de prisos să amintim că un bolnav uman care poartă o boală transmisibilă nu va fi privit ca o pestă ce trebuie eradicată! De ce această schizoidie pe care o aplicăm lumii atunci când categorisim ființa, convenabil nouă, în oameni și animale? In scopuri și mijloace? În valoare intrinsecă și valoare de utilitate? În proprietari și proprietate? Este ceva ”ilegitim” în superioritatea pe care o afișăm față de animale; oamenii ”mari”, aceia cărora le datorăm ”superioritatea” noastră cu care ne mândrim, au tratat cu respect pe cei neajutorați. Pentru oamenii ”de prisos” însă, primarii au inventat primejdia turbării ca să le flateze ”simțul de conservare”… Și nu numai: căpușa, la fel ca alte ”primejdii”, devine o afacere veroasă în mâna celor lipsiți de scrupul. Cu câine cu tot!

Obiecțiunea a opta. Câinele urbei crează un disconfort cetățenilor pentru că latră. Prin urmare trebuie ”adunat” de pe stradă.

Răspuns la obiecțiunea a opta. Există remedii foarte simple pentru aceia care au somnul sensibil împotriva zgomotelor nedorite (ce poate fi mai simplu decât folosirea unor dopuri fonoabsorbante?). Ce facem atunci când un membru al familiei sau vecinul de desupra ”sforăie”? Îl evacuăm din imobil? Nu. Plecăm noi? Nu. Avem soluții simple adaptate la situație! Aceleași soluții le putem aplica și în cazul când zgomotul care ne deranjează este lătratul câinelui urbei. Nici în acest caz nu vom aplica măsuri ”deplasate”, cum ar fi să îl privăm de libertate ducându-l în adăpost. Trebuie punctat și faptul că această activitate nocturnă (lătratul) nu este permanentă, cei mai mulți oameni neconsiderând aceasta o problemă. Nu în ultimul rând, sensibilitatea accentuată la zgomot poate fi de competența unui neurolog.

Obiecțiunea a noua. Câinii fără stăpân trăiesc greu pe stradă, nu au hrană suficientă, adăpost și sunt frecvent uciși de mașini. Prin urmare, este în interesul acestora să fie luați în adăpost sau adoptați.

Răspuns la obiecțiunea a noua. Acest argument aparent altruist este folosit de multe ori ca pretext de către cei pe care libertatea câinelui urban îi nemulțumește din motivele menționate până acum. Ei declanșează o ofensivă contra activiștilor pro-drepturile animalelor, argumentând că ”libertatea” este un concept pe care câinele însuși nu îl deține și că viața în adăpost ar fi de preferat pentru un câine. Există și persoane care ridică această obiecțiune cu onestitate. Le întreb pe acestea: ce este mai prețios pentru o pasăre, o colivie din aur și nestemate sau cerul liber, chiar dacă în libertate viața ei ar fi mai scurtă? Dacă vom deschide ușița coliviei, nu-și va lua ea zborul spre tăria cerurilor? De multe ori ne aflăm în fața unor dileme morale atunci când trebuie să alegem în locul celor care nu cuvântă. Dacă îi iubim cu adevărat, trebuie să alegem ceea ce este natural pentru ei, ca și când noi, oamenii, nu am exista. Condiția naturală a oricărei ființe vii este libertatea, nimeni nu se naște în lanțuri sau în spatele gratiilor unui adăpost. Cel mai bun lucru pe care îl pot face iubitorii de animale pentru protejații lor este să le asigure șansa de a trăi conform naturii lor – în cazul câinelui urban, în semi-dependență față de om.

Obiecțiunea a zecea. Dumnezeu a lăsat omul să stăpânească peste toate animalele, al căror rol este să îl servească pe om. Prin urmare, dacă există riscul ca un animal (câinele urbei) să pună în pericol viața unor oameni, avem dreptul de la Dzeu să îl stârpim, pentru că viața unui om valorează mai mult decât viața tuturor câinilor.

Răspuns la obiecțiunea a zecea. Există o lungă tradiție antropocentrică iudeo-creștină care mai reverberează și astăzi, în virtutea căreia drepturile animalelor sunt respinse complet. Dar există o tradiție la fel de lungă care ne învață compasiunea și respectul față de toate animalele, pentru că toate sunt creația lui Dzeu și Dzeu are drept deplin asupra creației Sale. Omul este doar un steward pe care Dzeu l-a însărcinat să îngrijească de creație dar nu în mod egoist, ci respectând legea divină a iubirii și compasiunii pe care Dzeu o are față de toate făpturile Sale. Teologia animalelor excede orizontului tematic al acestei lucrări, dar trebuie să ne amintim cu toții că cea mai de preț lecție pe care Dzeu întrupat în Fiul ne-o dă este compasiunea și dreptatea. Să urmezi calea cea dreaptă este să arăți compasiune pentru cei neputincioși, împotriva principiului: puterea are dreptate. ”Deschine gura ta pentru cel mut și pentru pricina tuturor părăsiților” (Proverbe 31:8). Animalele sunt cei muți și inocenți prin excelență, cei care nu pot vorbi pentru cauza lor. Și poate cel mai mare ”părăsit” al vremilor noastre este chiar el,câinele urbei, el, căruia întreaga noastră specie îi datorează existența, el, căruia noi i-am întors spatele și pe care îl stârpim cu otravă și a cărui ”piele” atârnă greu pentru aceia al căror unic Dzeu este banul. Pentru acest ”părăsit” să deschidem gura și să cerem dreptate – să nu îl pedepsim fără de vină!

Concluzie. Omul este o ființă naturală în a cărei conștiință este adânc imprimat atașamentul față de animale, în mod deosebit față de câine. Ca ființe cu o rațiune morală complexă, oamenii sunt supuși adesea unor dileme morale cum este și alegerea între dezideratul siguranței membrilor propriei specii și respectarea vieții și libertății membrilor altor specii cu care omul poate intra în conflict. Un principiu etic ineluctabil este că nu putem sacrifica sau pedepsi un nevinovat, indiferent care ar putea fi beneficiile. Din păcate, cultura în care trăim este una încă puternic antropocentrică, interesele omenești fiind singurele care contează moral; chiar și cele mai meschine interese omenești vor avea câștig de cauză dacă sunt cumpănite față de interesele (fie și vitale) altei specii. Este de resortul apărătorilor drepturilor animalelor de a milita neobosit pentru promovarea unei culturi a compasiunii și dreptății care să protejeze toate ființele vii, inclusiv animalele non-umane; succesele obținute în ultimul secol privind limitarea exercitării discreționare a puterii pe care oamenii o au asupra animalelor stau mărturie că va veni o vreme când animalele nu vor mai fi tratate ca sclavi. Civilizația contemporană are suficiente resurse pentru a rezolva conflictele între om și celelalte specii într-o manieră ”umană”, care să țină cont în egală măsură de interesele fundamentale ale animalelor. Această deschidere a omului către universul larg non-antropocentric este un semn de însănătoșire, de acceptare a naturii noastre profunde care își revendică dreptul de a relaționa cu alte specii, în special cu câinele urbei.

Reclame
 
4 comentarii

Scris de pe iunie 19, 2012 în Uncategorized

 

4 răspunsuri la „Câinele Urban

  1. ZARIOIU Vasile

    iunie 19, 2012 at 12:43 pm

    Felicitari! Exceptionala argumentatia!

     
  2. Silvia Munteanu

    iunie 19, 2012 at 3:11 pm

    Inteleg si sunt intru totul de acord cu toate argumentele pro cainele urban, pro orice vietate care are prin nastere drepturi la viata libera in modul ei firesc…
    Cum sa facem sa citeasca lumea acest eseu??????????
    L-as trimite Politiei din orasul meu…aici, agentii ,anchetandu-ma pe mine pt. cainii strazii vinovati numai pentru ca ca exista iar „susnumita” pentru ca am compasiune fata de caini, au facut mare haz cand le-am spus ca si cainii au DREPTURI….Si compasiune??!!!Ce-i aia Doamna??? ….Dupa explicatia de rigoare s-a convenit sa scriem in declaratia mea cuvantul „mila” in loc de compasiune, sa inteleaga si comandantul , sa nu fie nevoie sa ma mai cheme odata….Nu m-a mai chemat,,,dar am primit amenda pentru ca „susnumita a lasat cainii(strazii )liberi si acestia i-au pus viata in pericol lui Manu Ion” , autor a zeci de reclamatii la adresa cainilor strazii, care nu i-au pricinuit nimic….Se intampla in PREDEAl si se continua cu noi reclamatii ale acelui Manu Ion, 83 de ani, soldate cu alta amenda…si se continua cu focuri de arma supra mea si asupra cainilor mei, in propria mea curte, soldate cu impuscarea a 2 dintre cainii mei… Aceasta este POLITIA ROMANA, platita din banii nostri, in speta POLITIA ORASULUI PREDEAL, in anul de gratie 2012…Agentii POLITIEI ORASULUI, in frunte cu seful acesteia, urasc cainii si pe „acesti iubitori de animale si asociatii”, vinovati pentru existenta cainilor pe strazi…
    Oare ar citi agentii POLITIEI PREDEAL acest eseu???Ar intelege ceva din el???

     
    • animalelibere

      iunie 19, 2012 at 9:59 pm

      @Silvia Munteanu Nu am nimic impotriva sa printati acest eseu (cu precizarea sursei) si sa il inmanati diferitilor cetateni cu care va confruntati in activismul Dvs. Acest concept de caine urban asa cu l-am prezentat eu este de ”pionierat” in sensul ca in lumea in care traim, in care recunoastem doar oamenilor drepturi (si chiar si asta pe hartie nunmai!), este greu sa ”faci loc” si altor fiinte ale caror interese trebuie considerate. IAr ”consideratie” inseamna tocmai limite pe care le impui propriilor tale interese, deci mai multe limite in favoarea celor neputinciosi… Cam greu, nu?!
      Intr-o prima etapa m-am gandit ca acest eseu sa largeasca putin viziunea iubitorilor de animale, unele din obiectiunile de mai sus fiindu-mi ridicate chiar de iubitori de naimale pe care nu ii suspectez de rea credinta. Asa cum am scris, este o batalie de durata si fiecare o poarta cum stie el mai bine…
      Functie de reactiile pe care le voi avea fata de acest eseu o sa vad dc este cazul sa sacrific ceva fonduri pt editarea sub forma unei brosuri, impreuna cu alte info utile pt ubitorii de animale
      Cat priveste problemele Dvs cu autoritatile locale nu cunosc amanunte, dar Dl acela ”victma” trebuie sa probeze ca viata Dlui a fost primejduita de cainii respectivi…

       
  3. Silvia Munteanu

    iunie 20, 2012 at 6:26 am

    Eu va multumesc pentru ca ati scris acest eseu precum si pentru permisiunea de a-l difuza cu precizarea sursei. Sunt convinsa ca este necesar ca populatia sa-si reconsidere atitudinea fata de ‘cainele urban’ si pentru acest lucru ar trebui informata despre acest subiect. Eseul ar putea fi o baza pentru campanii de informare si promovare a unei noi atitudini fata de cainele urban.
    Da, am observat si eu, chiar in randurile iubitorilor de animale atitudini si puncte de vedere diferite in aceasta problema, de la acceptarea conceptului de adapost-lagar pana la a lasa animalele in strada, unde de fapt s-au nascut. Eu personal sunt impotriva adapostului-lagar, tarcuri mici, betonate, inchisi pe viata…stiu ca nici in strada ne este o fericire…
    Sunt pt. sterilizare nationala si incurajarea adoptiilor…
    In privinta adaposturilor: adaposturi mici, pana la 50 de animale sau adaposturi sanctuar. ..

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: